Unii spun că există motive etologice care ar explica apariţia unor tabuuri şi a unor interdicţii religioase, în acelaşi mod simplu cum vedem în spatele unor scenarii mitice procese ce ţin de tehnologia valabilă la un moment dat.
Interdicţia de a consuma carne de porc în religie iudaică nu are nici o explicaţie raţională. Se spune că porcul are copita despicată şi nu rumegă.
“Carnea acestora să n-o mâncaţi şi de stârvurile lor să nu vă atingeţi.”
Ipoteze “raţionale” au fost înaintate de către cercetători. Porcul este omnivor, mănâncă şi cadavre, prin urmarea, carnea lui a fost percepută drept inferioară şi toxică.
Popoarele din Orientul Mijlociu (Islamul condamnă consumul de carne de porc, de asemenea) trăiau într-un mediu uscat, iar carnea de porc este mai toxică vara decât iarna, existenţa trichinozei etc.
Episodul Cain şi Abel este interpretat de mulţi istorici ai religiilor drept o expresie a unui conflict de civilizaţie.
Cain era agricultor, iar Abel era păstor. Uciderea lui Abel ar semnifica rezistenţa împotriva vieţii sedentare a agricultorilor şi a locuitorilor din oraşe (Cain a devenit ziditor de cetăţi).
Mai mult, Abel înseamnă “cioban” şi Cain înseamnă “fierar”, însă tiparul conflictului rămâne acelaşi. În societăţile pastorale (nomade) a existat o rezistenţă împotriva vieţii sedentare (agricultorii şi fierarii erau reprezentanţii unei vieţi urbane).
Mi-am amintit de ideile de mai sus pornind de la un gând care îmi dă târcoale uneori.
Întrebarea şi nedumerirea mea este următoare: cum a ajuns expresia “şi-a bagat ca struţul capul în nisip?” să fie folosită la un nivel general/popular de un popor din zona temperată?
Înţeleg “pisica blândă zgârâie rău” sau “lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba”, căci şi pisica, si lupul sunt animale cu care populaţiile de pe aceste meleaguri au avut contacte şi au avut experienţa istorică ce le-ar permis observarea comportamentului acestora şi tragerea unor concluzii.
Sunt proverbe pe care le înţelegi – deşi lupul este un animal din ce în ce mai rar – şi la care te aştepţi, însă faza cu struţul mi se pare o nebuloasă totală.
Struţul este o pasăre care nu zboară, care îşi extrage apa din hrană, trăieşte în Africa şi poate fi găsit în zonele aride sau în savanele cu iarba mică etc., iar a fi folosit ilustrativ într-o expresie mi se pare ceva asemănător ca şi cum l-ai avertiza pe cineva cu toată seriozitatea:
“Ghepardul blând zgărăie rău.”
Mă pot gândi acum doar la două ipoteze:
1. Dacă expresia este veche de câteva secole, îmi pot imagina câteva crescătorii de struţi în Tările Romane (aparţinând unor boier cu gusturi rafinate) sau îmi pot explica expresia printr-un imprumut lingvistic: negustorii turci folosind expresia în discuţiile cu negustorii europeni.
2. Dacă expresia este nouă, îmi imaginez câteva opere literare sau filme care au reuşit s-o popularizeze, însă tot nu-mi explic forţa ei de penetrare în limbajul popular. Un struţ atât de natural adoptat mi se pare greu de înghiţit.
Ambele ipoteze mi se par slabe, iar misterul continuă să mă bântuie. Nu mă îndoiesc că populaţiile din Africa au proverbe şi zicători care se inspiră din comportamentul animalelor cu care ele au intrat în contact de-a lungul timpului. Nu mă îndoiesc că maimuţele, elefanţii, leii, hipopotamii sunt din plin reprezentaţi în imaginarul colectiv african, însă mi-ar veni greu să accept un proverb african în care ursul sau capra neagră ar fi face parte dintr-o metaforă.
Nu-mi imaginez mituri africane pline de urşi polari, la fel cum nici noi nu avem proverbe de genul:
Nu te mânia pe Dumnezeu că a creat tigrul, mulţumeşte-i că nu i-a dat aripi.
sau:
Crocodilul primit în dar nu se caută la dinţi.
Astfel, lansez această provocare – care ar ţine mai degrabă de studiul mentalităţilor – către voi în speranţa unei elucidări pertinente. Celui care va aduce o lămurire frumos argumentată pe o foaie de A4 cu Times New Roman de 12, îi promit o bere, o carte sau un link aici.
