Am primit leapşa de la Gramo care m-a obligat în mod fericit să-mi reconsider mai multe opinii despre sistemul politic în general şi despre starea actuală a României.
Sunt de acord cu ceea ce a spus Gramo articolul cu pricina şi pornind de acolo m-am dus mai departe cu proiecţiile mele despre mi-am dori propria ţară guvernată.
În primul rând, nu sunt convins că o republică semiprezidenţială este cea mai bună soluţie pentru România. Experienţa coabitării a unui prim-ministru şi a unui preşedinte de la partide diferite (şi în conflict deschis) nu cred că este benefică pe termen lung.
Sunt convins ca multe proiecte nu s-a realizat din cauza acestui monstru cu două capete.
Republica semiprezidenţială reprezinţă un model francez destul de păgubos. Două centre de putere îşi împart atribuţii executive, decizii de politică externă (primul ministru şi preşedintele aveau poziţii distincte cu privire la prezenţa trupelor în Irak, de exemplu) sau pură gospodările (cine trebuie să viziteze zonele unde s-au produs inundaţii: primul ministru sau preşedintele?).
Aş prefera o republică parlamentară după model german sau italian în care preşedintele nu are nici un rol executiv.
Argumentul meu este că un şef al guvernului puternic (cum se întâmplă întotdeauna în cadrul unei republici parlamentare) are şanse mai mari în administrarea treburilor ţării pentru că are din start sprijinul majoritaţii parlamentarilor.
Un alt argument ar fi că un prim ministru cu echipa sa miniştri îmi par mai aproape de problemele reale de gestionare a resurselor unui stat.
O idee implicită a acestui deziderat ar trebui să fie în mod evident un parlament unicameral.
De asemenea, cu cât domeniul politic împrumută mai multe mecanisme din domeniul privat al afacerilor (eficienţă, dinamism, lipsă de populisme) cu atât administrarea unei ţări are de câştigat.
Acesta mi se pare a fi trendul în ţările dezvoltate. Politica devine din ce în ce mai mult ceea ce era la origini: o gospodărire a cetăţii, un simplu management.
Mai puţin joc de imagine, mai puţine hârtii colorate aruncate în aer, mai puţin show şi mai mult biz.
Am mai multă încredere în manageri şi în tinerii care-şi dezvoltă propriile afaceri decât în politicienii de carieră indiferent cât carismatici şi abili ar fi.
Mai sus am vorbim la un nivel general, însă libertăţile şi drepturile civile sunt cele asupra cărora mă gândesc cel mai des.
Mi-aş dori legalizarea prostituţiei, la fel de mult pe cât mi-aş dori o lipsă de discriminare a minorităţilor naţionale, religioase şi sexuale.
Mi-aş dori mai puţină birocraţie şi mi-aş dori o mai mare transparenţă a legăturii dintre Biserica Ortodoxă şi stat. Mi se pare că există aici o complicitate extrem de paguboasă. Nu mi-aş dori o Catedrală a Mântuirii Neamului făcută din bani publici, la fel cum nu mi-aş dori nicio biserică construită din bani publici.
O bubă a societăţii româneşti mi se pare situaţia suspendată în care societatea civilă se află. Nu participă la actul guvernării, însă nu participă nici la iniţiativele sociale sprijinite de ong-uri. Avem o societate civilă cu o slabă funcţie de verificare şi monitorizare a domeniului politic şi economic. Un ciob cu acelaşi rol semi-decorativ al criticii literare: nici nu e creatoare, nici nu e nici critică până la capăt.
Dincolo de toate, cred în posibilitatea unei legislaţii în spirit ecologic, înţelegând prin ecologie respectul faţă de mediu şi faţă de acea comunitate în care trăieşti tu şi în care vor trăi şi cei care vor veni după noi.
Cred în fragilitatea democraţiei româneşti şi nu exclud posibilitatea ca cândva lucrurile să o ia razna. Tocmai din acest motiv ar trebui să fie mai atenţi şi mai implicaţi pentru că nimic nu e bătut în cuie în ţara aceasta – nici măcar morţii.
Aş da leapşa departe fiind curios ce părere are Dragoş de toate acestea.
