Am urmărit ediţia cu Andrei Pleşu a emisiunii Garantat 100% şi am găsit o idee foarte frumos dezvoltată:

“Intelectualul este culpabilizat în mod frecvent. Intelectual estic este de obicei de vină. Dacă lucrurile merg prost, este pentru că s-au bagat prea mulţi intelectuali în lucruri care nu-i privesc sau pentru ca nu s-au bagat. Oricum faci, e greşit. Dacă asumi o poziţie publică, eşti certat pentru nu-ţi vezi de treabă. Dacă nu o asumi, eşti certat pentru stai pe margine.
“A, îţi convine să bombăni matale de pe margine, intră şi fă treabă”

Un intelectual vestic nu se simte obligat să devină parlamentar, nu se simte obligat să devină ministru. Nimeni nu-i pune în cârcă toate relele societăţii. Nimeni nu-l acuză de elitism, nimeni nu-l ceartă că face expoziţii riscante, nimeni nu se supără pe el că ţine cu X si cu Y în politică.”

Am încheiat citatul.

România modernă a fost construită de sus în jos. România este creaţia unor intelectuali, a unor elite care aveau nişte idei despre cum batea vântul prin vestul Europei şi aveau nişte nostalgii despre cum fuseseră nişte daci, veniseră nişte romani, iar oamenii din cele trei principate vorbeau cam aceeaşi limbă.

În secolul XIX, pentru lumea rurală care popula cele două principate, România modernă a venit cum vine Istoria în marş. Acea Istorie pe care nu au ales-o, însă care le-a adus telegraf, căi ferate, şcoli şi reforme agrare.
Au fost elitele care au inventat mitul naţional, au fost elitele care şi-au dorit independenţa, au fost elitele care au pregătit solul pentru Marea Unire din 1918 şi apoi ceea ce am numit România Mare interbelică.

România rurală a avut rezistenţele ei, a avut răscoale (Răscoala din 1907 a fost destul de vehement şi modern înăbuşită) şi a fost chemată la război momită cu reforme electorală şi reforma agrară (care apoi au fost înfăptuite). În plin război mondial, poporul a fost chemat la mobilizare nu atât prin retorică patriotardă, cât prin promisiuni electorale.

După Marele Război (cum fusese numit în epocă), România modernă a devenit România Mare şi şi-a ţinut cât a putut promisiunile. Reformele agrară a avut loc, mai permisivă şi mai largă decât cele de dinainte, însă la fel de inechitabilă.
România rurală (cea culturalizată în grabă de “generaţia lui Spiru Haret”) a avut însă răzbunarea ei. A moşit fenomenul legionar din tot idealismul şi resentimentul maselor populare şi a curs puhoi cătra acea Românie modernă bine intenţionată, însă creată de sus în jos, moşită uneori în detrimentul maselor.

România este mitul creat de acei oameni care au studiat în străinatate şi au aflat că există naţiuni.
La fel cum Rusia a fost creată de acel ţar care a călătorit în toată Europa şi-a văzut cum stă treaba.

Acea parte a României rurale* frustrată de arendaşi, moşieri, conţopişti şi sătulă de chiaburi, burghezi şi neamuri boiereşti a primit foarte bine furtuna socială propusă de comunişti în anii după cel de-al Doilea Război Mondial. Ţăranii au ajuns foarte uşor torţionari şi membri de partid, iar cei mai răsăriţi au avut glorioase cariere politice şi administrative.

Din acea Românie interbelică plină de contraste, colorată cu evrei, germani, ruşi, unguri, bulgari, ţigani, greci, italieni etc. din acea Românie unde între judeţul Orhei şi judeţul Rădăuţi era o distanţă ca de la cer la pământ, a ieşit o Românie gri, uniformă, păstrându-şi acele diferenţe istorice (anterioare României Mari) pe care comuniştii nu le-au putut şterge din memoria colectivă.

În 1990, acea Românie gri fără elite s-a apropiat – cum era de aşteptat – de cea mai rurală oglindire politică.
Iar multi ani după accea, doar acea Românie rurală a decis, alegându-şi politicile pe măsura ei: protecţie socială ridicată, privatizarea paşilor mărunţi, neretrocedarea caselor naţionalizate, o mare mare implicare a statutul etc.
Şi a primit ce şi-a dorit spre nemulţumirea acelei Românii urbane care înţelegea că privatizarea lentă afectează creşterea economiei, că protecţia socială atârnă greu la buget, ca un stat mai extins înseamnă birocraţie, incompetenţă şi lentoare, că “deschiderea” trebuie facută în ciuda unor costuri sociale de neevitat.

Acea Românie modernă venită de sus în jos pe care au visat-o elitele n-a creat niciun oraş şi n-a creat nici acea categorie urbană de… orăşeni. A favorizat insule de spirit urban acolo unde existau deja.
Transilvania cuprindea mai mulţi orăşeni decât Vechiul Regat la un loc. Aici exista şi s-a format cu greu o brumă urbană în Iaşi, iar alta în Bucureşti; mai exista probabil una în oraşele porto-franco.

Între timp, o parte din Bucureşti a deveni mahala, iar celaltă parte mai artificială se străduie să devină capitală.
Între timp, Iaşul s-a închis în sine şi s-a mulţumit cu statutul de capitală culturală a Moldovei.
În timp, Istoria şi-a făcut treaba în mod implacabil. Vrând-nevrând am sprijinit intervenţia americană în Serbia, vrând-nevrând am intrat în NATO, UE şi vrând-nevrând suntem împinşi pe un drum cu toţii: rurali, urbani, elite şi mahalale. Cu acelaşi dezechilibre interioare, cu aceleaşi nemulţumiri, complexe şi veşnice lamentări.

O Românie rurală furată, o Românie urbană frustrată că nu a participat la furt, nişte elite care se străduie să continuie tradiţia interbelică. O Românie care a creat un personaj numit român, moşit şi crescut artificial în ultimii 150 de ani.

Acest român care nu a rămas nici ţăran şi nici nu a devenit urban, nici nu a devenit orăşean, locuitor a vreunui burg.
Acest român este complexat de imaginea României în lume, acest român este sensibil la cum îl privesc străinii. Acest român este veşnic nemulţumit (de politicieni, de elite, de tărani, de mahalagii, în genere nemulţumit de ceilalţi români.

Acest român creat pe grabă de România modernă, lovit când încă se ridica de comunism, iar apoi aruncat plin de vânătăi într-o tranziţie friguroasă, îl vedem acum în jurul nostru.
Genul de om care se simte lipsit de legitimitate în propria ţară, se simte prost în afara ei şi se simte prost în mijlocul celorlalţi români.

Românii, sau mai bine zis oamenii care locuiau aceste meleaguri înainte de-a fi loviti de România modernă, se pişau pe imaginea lor în lume şi puţin le păsa cum îi priveau călătorii străini ajunşi în Tările Române.
Acei ţărani vedeau că austriecii sunt diferiţi, vedeau că nemţii sunt diferiţi, însă nu se jenau să se scarpine în fund, dacă îi mâncau.
Acum, aceşti români aşteaptă în stil românesc să nu li se mai scoale, ca să aibă şi mai multe motive să se dedice băuturii.

*România rulală nu reprezintă doar oamenii de la ţară, ci şi pe aceia care trăiau la oraş, nu au devenit”urbani”, cetăţeni, moderni.

Discutam în articolul precedent despre acele situaţii când simţi că viaţa pe care o trăieşti îţi devine un instrument pedagogic. Când evenimente disparate îşi capătă în mintea noastră o coerenţă şi devin pline de sens.

Jung credea că acele evenimente numite coincidenţe sunt coincidenţe doar pentru că le privim cauzal (unidimensional). Dacă depăşim nivelul cauzal, observăm că acele “coincidenţe” nu sunt doar simple juxtapuneri aleatoare, ci sunt evenimente pline de sens.
Numim coincidenţe acele întâmplări care aveau din punct de vedere cauzal o şansă extrem de mică să se întâmple. Dacă le privim dintr-o perspectivă mai largă observăm ca ele transmit ceva. Sunt purtătoare de sens, sunt purtătoare de mesaj.

Întreaga noastră viaţă psihică este construită jurul semnificării impulsurilor şi experienţelor noastre.
Când o experienţă poartă un mesaj, câştigăm un sens, integram povestea acelei experienţe şi rezultă ceea ce în mod didactic numim maturizare.

Maturitatea este direct proporţională cu capacitatea noastră de a stoarce de sens experienţele trăite.

Nu mă interesează cât de mult ai suferit, însă mă interesează cât sens ai obţinut din suferinţa ta.
Nu mă interesează cât de mult ai iubit, însă mă interesează cât sens ţi-a oferit iubirea ta.

În acelaşi mod cu povestea cuvântului epurare, aş mai exemplifica o situaţie. Vrei să vizitezi Viena, ai şansa să o vizitezi săptămâna viitoare, însă amâni excursia pentru anul viitor.
În ziua următoare, răsfoind un album într-o librărie, ajungi întâmplător la o pagina cu poze frumoase din Viena. Spun întâmplător pentru că, gândind cauzal, te poţi intreba care erau şansele?

În acelaşi timp, cineva ar putea să argumenteze că, dacă Viena n-ar fi fost în prealabil proaspătă în minte, n-am fi observat acele poze răsfoind albumul.
Un argument valid în cazul în care presupunem că între mintea noastră şi universul pe care îl presupunem exterior există o distanţă şi o rupere de ritm.

Dacă mintea mea este separată de universul imediat (fizic) în care ne plimbăm corpul de-a lungul vieţii, atunci o mare parte din ceea ce trăim este pură iluzie, aglomerare de coincidenţe şi evenimente consecutive lipsite de sens.

Dacă însă, Universul este un mare ocean psihic în care mintea şi corpul meu se scaldă deopotrivă, cam tot ce trăiesc devine capabil de a-mi transmite un mesaj.
Cu alte cuvinte, deşi sună tautologic, cam tot ce trăiesc, mă priveşte.
Cu totul alte cuvinte, cam orice experienţă este un semn ce poate fi decodificat ca purtător de sens.

Nu pot accepta ideea heideggeriană a sentimentului de ne-acasă în această lume pentru că astfel ar însemna să-mi devalorizez o mare cantitate a experienţelor trăite. Ar însemna să mă împac cu balastul – minor şi nesemnificativ în economia Universului – pe care traiectoria mea îl creează. Ar însemna că am fost aruncat într-o lume care nu-mi transmite nimic.

Îmi revine în articolele viitoare să lămuresc următoarele chestiuni:
– de ce Universul este psihic, iar nu fizic
– de ce mintea umană este creată în interiorul şi pe potriva Universului în care trăim
– de ce moartea are loc înăuntrul nostru, iar nu în afară

Prin liceu, auzisem într-o oră un cuvânt nou, epurare. Mi-a fost ruşine să întreb ce înseamnă, însă în aceeaşi zi am pus mâna pe un dicţionar şi i-am aflat sensul.
Întâmplarea mi-a rămas în minte pentru că în aceeaşi seară, la ştiri, am auzit de două ori enunţat cuvântul cu pricina.

Am reţinut pentru că nu mi s-a părut o coincidenţă, ci doar o alăturare plină de sens a două evenimente izolate. M-am întâlnit cu acelaşi nou cuvânt într-un interval scurt de timp, iar acest lucru fusese suficient să mă pună pe gânduri şi mai mult decât atât, era tot ce aveam nevoie pentru a reţine pentru totdeauna sensul cuvântului.

În acel program eliadian de adolescenţă, unul din exerciţii era să învăţ 5 cuvinte noi în limba română (pe lângă cele în limba engleză şi franceză). La limbile străine nu era greu, învăţam mai multe şi chiar dacă uitam, citeam destul de mult încât procesul de învăţare să se fixeze într-o poveste mentală naturală.

Ţin minte acele luni de toamnă când exagerasem atât de mult cu lecturile în original încât propriile gânduri mi se păreau conturate deja în franceză. Foloseam Laroussse-ul, ajunsesem să citesc unele cărţi de literatură la fel de repede ca în limba română, iar uneori în vorbirea curentă luptam cu greu să nu-mi scap cuvinte franţuzeşti.

Nu am simţit niciun proces de învăţare propriu-zisă pentru că mă afundasem cu totul într-un univers lingvistic nou, iar acest univers semăna cu cel familiar, matern: arunca din când în când sincronicităţi.

Citeam cu dicţionarul lângă minte, iar orice cuvânt nou era căutat şi apoi notat cu absolut toate sensurile şi expresiile pe niste fişe. La finalul zilei, revedeam în fugă foile cu noile cuvinte şi încercam să-mi amintesc contextul în care le-am întâlnit.
Mi-a luat câteva luni să-mi dau seama că aceasta metodă nu merge. Uneori la finalul unei zile găseam notate zeci de cuvinte, iar unele erau extrem de tehnice (universul marinăresc la Jules Verne, vestimentaţie şi arhitectură la Balzac).

Cu timpul începusem să-mi relaxez procesul de memorare pentru că:
– cu multe dintre cuvinte mă reîntâlneam, deşi nu mai speram, iar astfel mi se fixau mai bine în minte. Reţineam toate cuvintele grele asupra cărora îmi proiectasem o dificultate, tocmai că-mi setasem o teamă de a le uita, iar când le reîntălneam, le notam din nou, îmi aminteam că-mi spusesem “acest cuvânt va fi greu de memorat tocmai pentru că există o şansă mică să mă reîntâlnesc” şi o dată ajuns aici, sensul cuvântului îmi devenea natural şi simplu.
– lecturile erau suficient de dese încât unele cuvinte nenotate (consultam doar dicţionarul) erau reţinute prin simplul fapt că frecvenţa cu care mă reîntâlneam cu ele era foarte mare.

Întâlnisem cuvântul hurluberlu în Cyrano de Bergerac, iar unul din dicţionare îl prezentase despre arhaism. M-am gândit că nu o să mă mai întâlnesc cu el (deşi îl trecusem pe foi) şi deja îl uitam în timp ce-i notam sensurile.
Nu mică mi-a fost mirarea să mă reîntâlnesc cu el de vreo trei ori în săptămânile următoare în opere care nu abundau de arhaisme. Mi s-a părut nostimă faza (ca şi cum cuvântul caută joacă, îţi sare în faţă şi îţi cere atenţie) şi, deşi nu l-am mai citit pe nicăieri de ani de zile, am reuşit să-l reţin, să mi-l integrez în lumea mea psihică.

Un cuvânt, un gest, un chip care reapare în contexte pe care nu le poţi lega cauzal, însă totuşi îţi creează sentimentul că lucrurile se petrec în mod coerent şi semnificativ. Cuvinte, gesturi, chipuri care îţi vorbesc doar ţie şi se întâmplă doar pentru tine.

“Nu vreau să intru în sufletul omului” este o expresie în care sufletul nu este înţeles ca un corp, ci mai degrabă ca o undă. Sau mai bine spus, ca un câmp. Sufletul ar fi acea arie, acel loc geometric cu care poţi interfera prin apropiere, pe care îl poţi bruia din reavoinţă sau din neatenţie.

Dincolo de acestea, “sufletul omului” nu îmi pare ca un dat din naştere, ca o opţiune default pre-instalată, ci mai degrabă ca un mit frumos – în cel mai rău caz sau ca o permanentă creaţie – în cel mai bun caz.
În ultimul caz – cel mai bun, existenţa propriului suflet este o continuuă provocare cotidiană.

Sufletul este ceea ce construim după ce realizăm că nimic nu are un sens gata preparat. Sufletul ar fi ceea ce apare după ce am demolat toate prejudecăţile fabricate şi toate reziduurile pe care societatea şi le depozitează în faţa privirii noastre.

O altă observaţie ar fi aceea că sufletul apare când sunt implicaţi mai mulţi oameni. Începem să existăm ca persoane atunci când suntem priviţi de alte persoane. Este nevoie de un Noi pentru a legitimarea prezenţa unui Eu.

Sufletul este rezultatul unui act de dăruire.
Atunci când omul se priveşte pe sine dincolo de nevoile imediate, atunci apare sufletul.
Atunci când dorim ceva mai presus de noi înşine, atunci apare sufletul.

Sufletul ar fi rezultatul unei împărţiri care înmulţeşte. Dragostea este o distribuire de emoţii, care împărtăşite, nu se împuţinează, ci cresc în intensitate.

Sufletul meu este povestea ta, la fel cum sufletul tău îmi spune povestea mea.
Sufletul este povestea regăsirii a două mâini.

Sufletul apare într-o poveste de dragoste şi dispare într-un scenariu de ură.
Omul apare şi se dobândeşte pe sine doar într-un scenariu de dăruire.

Aveam 10 ani iar culmea fricii de întuneric era să mă imaginez noaptea, singur în vârful dealului (din jurul oraşului). Acea singurătate în întuneric concentra în sine toate angoasele, iar de aici deja începusem să dezvolt fantasma curajului suprem.

N-a trecut mult timp şi mi-am înfruntat acea teamă, când prin clasa a VIII-a când, în urma nu ştiu cărui pariu, mi-am pus în minte să mă duc noaptea în vârful dealului. Era 7-8 seara, într-o toamnă când mi-am luat o lanternă (pentru a semnaliza de sus pe cei care mă urmăreau de pe stradă) şi asta a fost.

Pe la jumătatea dealului deja tremuram tot. Fiecare zgomot ascundea un monstru, fiecare umbră părea că se mişcă, iar lumina Lunii mă arunca în toate filmele de groază pe care apucasem să le văd până atunci. Nu-mi aprinsesem lanterna, căci m-aş fi expus acelui cineva care ar fi ştiut de prezenţa mea în acea pustietate.

Panta era abruptă, în urma mea erau luminile oraşului, iar eu urcam printre tufişurile cu umbre lunguieţe şi mişcătoare.
Într-un final, am ajuns în vârful dealului, unde era o crăcană – probabil un semnalizator de altitudine, iar câteva zeci de metri mai încolo era o cazemată – rămasă din al doilea război.

Îmi aduc aminte că m-am lăudat în gând că mă îmbrăcasem gros, căci sus vântul bătea destul de tare. În acelaşi timp, mă simţeam un mare erou. Toată viaţa stătea în puterea mea şi-mi imaginam că, dacă din pădure va apărea nu ştiu cine arătare, nimeni nu mă va putea salva.

Fantasma de a fi singur noaptea în vârful dealului o cuplam mental cu cea de a fi aruncat în spaţiu într-o capsulă. A cădea în hăuri întunecate către nicăieri. Singur, tragic şi iremediabl către singurătatea propriei morţi.

Pariul îl câştigasem, iar de atunci am repetat de multe ori experienţa şi chiar mi-am convins nişte colegi de şcoală să mergem pe deal noaptea. O experienţă tonică, cu glume şi sperieturi, cu opriri bruşte în care ascultam vuietul pădurii încercând să descifrăm potenţialele pericole.

Mai târziu, când dealul se banalizase, mi-am încercat curajul nocturn şi cu cimitirele. Fusesem atât de plin de groază, încât o singură dată mi-a fost de-ajuns. Poveştile bunicii cu stafii şi morţi care se întorseseră din mormânt şi se plimbau prin cimitire şi grădini, îmi erau atunci şi îmi sunt şi acum proaspete în minte.

Sunt zgomote, pocnituri pe care mormintele le fac regulat, sunt şoapte pe care vântul le spune suflând printre cruci, sunt arome nocturne de care cimitirele sunt însoţite şi, dincolo de toate, sunt gândurile tale care te aruncă în propriile angoase.
Toate aceste jocuri de adolescenţă le-am regăsit într-o formă mai coerentă în lecturile ulterioare despre riturile iniţiatice la popoarele primitive. De la o vârstă, copiii erau lăsaţi singuri în pădure, iar timp de câteva luni trebuiau să se descurce singuri – hrană, adăpost, animale sălbatice.
Erau lăsaţi copii şi reveneau bărbaţi.
Nu era cazul meu, însă necesitatea unor probe de curaj o simt şi acum din când în când.

De cele mai multe ori este nevoie de respiraţia cuiva lângă tine pentru a-ţi dispare frica.
De mai multe ori de ajuns un singur om cu picioarele pe pământ că să ştii unde trebuie să aterizezi, însă de cele mai multe ori dacă te uiţi în urmă, vei vedea doar propria umbră.