“Nu vreau să intru în sufletul omului” este o expresie în care sufletul nu este înţeles ca un corp, ci mai degrabă ca o undă. Sau mai bine spus, ca un câmp. Sufletul ar fi acea arie, acel loc geometric cu care poţi interfera prin apropiere, pe care îl poţi bruia din reavoinţă sau din neatenţie.
Dincolo de acestea, “sufletul omului” nu îmi pare ca un dat din naştere, ca o opţiune default pre-instalată, ci mai degrabă ca un mit frumos – în cel mai rău caz sau ca o permanentă creaţie – în cel mai bun caz.
În ultimul caz – cel mai bun, existenţa propriului suflet este o continuuă provocare cotidiană.
Sufletul este ceea ce construim după ce realizăm că nimic nu are un sens gata preparat. Sufletul ar fi ceea ce apare după ce am demolat toate prejudecăţile fabricate şi toate reziduurile pe care societatea şi le depozitează în faţa privirii noastre.
O altă observaţie ar fi aceea că sufletul apare când sunt implicaţi mai mulţi oameni. Începem să existăm ca persoane atunci când suntem priviţi de alte persoane. Este nevoie de un Noi pentru a legitimarea prezenţa unui Eu.
Sufletul este rezultatul unui act de dăruire.
Atunci când omul se priveşte pe sine dincolo de nevoile imediate, atunci apare sufletul.
Atunci când dorim ceva mai presus de noi înşine, atunci apare sufletul.
Sufletul ar fi rezultatul unei împărţiri care înmulţeşte. Dragostea este o distribuire de emoţii, care împărtăşite, nu se împuţinează, ci cresc în intensitate.
Sufletul meu este povestea ta, la fel cum sufletul tău îmi spune povestea mea.
Sufletul este povestea regăsirii a două mâini.
Sufletul apare într-o poveste de dragoste şi dispare într-un scenariu de ură.
Omul apare şi se dobândeşte pe sine doar într-un scenariu de dăruire.
Foarte frumos articolul, emotionant. Cam mult suflet pus intr-un blog, nu iti este frica sa-l lasi asa, disponibil privirii tuturor?:)
Oricum, blogul tau e intr-adevar unul aparte, deosebit fata de restul de pe piata. Felicitari pentru modul in care ai reusit sa-l faci sa aiba succes!
d’aci legitimitatea socialismului şi lipsa de sens a alternativelor.
Asadar, tu privesti sufletul ca o realitate prezenta numai in universul uman?
Nu exista vreo notare? Vreau sa dau cinci stele pentru articolul asta 🙂
Alexandra, acest blog poate fi văzut că o componentă a dorinţei mele de dăruire
aldracu, nu-mi dau seama cum ai ajuns tot la socialism:)
FFD, nu neapărat – Dacă am asuma că sufletul nostru este un câmp care înglobează mediul înconjurător, ne-am extinde în mod inspirat responsabilitatea pe care deocamdată ne-o asumăm doar local (eu, familia, prietenii, oraşul meu, ţara mea, eventual planeta mea).
este evident ca adi nu s-a referit la “cord”, la “inima”…s-a referit la spirit, suflu…adica la “psihic ceilalti”
(oarecum off: crezi ca o viata sufleteasca “bogata” poate alunga sentimentul de ratare?)
ps: notabila si expresia” “a-ti da ultima “suflare”; in rapoarte se spune in general: “x a decedat in conditii suspecte, fara stirea celorlati” dar “x si-a dat ultima suflare in ambulanta surf…deci prezenta (alt)cuiva impune folosirea notiunii de “suflet”; altfel, “i-a stat inima”, ca organ; s-atat.
Nice Thoughts….. 🙂
vorbaretu,
oare a avea o “viata sufleteasca” bogata nu ar presupune a nu concepe notiunea de ratare?
mie mi se pare ceva ce iti asumi dintru-nceput, si atunci e un soi de mission accomplished, you are the winner.
iar daca exista deja un sentiment al ratarii se poate oricand coti spre altceva si cum niciodata nu e prea tarziu, da, ar trebui sa cam alunge….
a… vorbaretu,
“daruire” s-a folosit de multe ori aici, si poate alunga linistit sentimentul ratarii, doar daca nu trece in sacrificiu. sacrificiul da sentimentul ratarii, indiferent in favoarea a cui sau a ce se face.
daruirea vine natural si vine din “prea plinul” inimii (sufletului tau). Este ceea ce-ti prisoseste (sau nu), ceea ce sigur face bine cuiva si ceea ce nu te frustreaza, ci se intoarce cumva inapoi reumpland “preaplinul”.astfel, cum spuse si filozoful, distribuire de emotii care implineste, umple la loc.
spre exemplu zambetul senin & cald incalzeste si alte suflete. il putem darui oricand, oricui, si are un efect senzational. pe verificate 🙂
De fapt, mă gândeam pe drum azi, aş putea rezuma acest post mai simplu: sufletul se creează împreună.
curios ca nu’ti dadusi seama, ca doar ai mai comis o intrare despre subiect acu’ catava vreme in urma (http://adrian.filozofie.ro/eu-sunt-istoria-comunitatii-mele/); dincolo sau dincoace de bulshitu’ cu daruirea, socialismu’i recunoasterea nonlocalitatii omului; am pomenit si altundeva despre asta, http://humanist.roua.org/2008/06/01/socialism-humanism/
Oare?
jez: mi-ai usurat un pic viata… 🙂
adi: excelent rezumatul
Superba cantare despre suflet, Adrian!
“M-a uns pe suflet!” Cu miere buna…
Si mare bucurie de asa dar, descoperirea acestui blog! Aer curat, cer cu soare si apa lina, oaza de bun, cald, puternic si liniste… ma simt ca ACASA.
Bazai si eu un pic floarea asta:
“În ultimul caz – cel mai bun, existenţa propriului suflet este o continuuă provocare cotidiană.”
Asta m-a dus la o veche idee de-a mea, si as zice: simtirea propriului suflet este o continua provocare cotidiana.
Care se leaga de:
“Sufletul este ceea ce construim după ce realizăm că nimic nu are un sens gata preparat. Sufletul ar fi ceea ce apare după ce am demolat toate prejudecăţile fabricate şi toate reziduurile pe care societatea şi le depozitează în faţa privirii noastre.”
Cred ca viata ne aduce in fata tot felul de experiente din care iesim, invatand iesirea. Descoperirea. Adica dez-acoperirea. In loc sa ne invartim in cercuri-cercuri-cercuri, la un moment dat gasim o portita si fffffffff! “ne scoatem” pur si simplu. Si asta, cand cercurile alea “roase” de atat umblat prin ele, crapa. Foaie cu foaie, dam la o parte toate imprumuturile si implanturile si ramane acolo, curat, cu petala alba de ca de ghiocel, sufletul. Eu cred ca el a fost mereu acolo. Doar ca era acoperit. De atatea si atatea lopeti de nisip, pe care le-am primit sau ni le-am ingramadit langa picioare, incercand sa ne facem o fundatie “solida”… si de fapt, iluzorie.. Sub vantul experientelor si valurile concluziilor desprinse din “patanii”, nisipul asta al prejudecatilor se spulbera, si apare, culmea, atat de luminos, pulsand de miracolului vietii, sufletul. Ooo, si stralucirea lui e orbitoare!
Mai intai m-am agatat de el, ca de cine stie ce radacina groasa de brad. Si m-a tinut! Pe urma, m-a uimit cu rabarea cu care m-a asteptat, zi de zi, sa revin la el, sa-mi aduc aminte de el, sa il re-cunosc. Cand si cand, varsa spre mine un nectar dulce, si ma surprinde cu schimbarile lui de forma… caci joaca in fata ochilor mei in fel si chip: om, pasare, frunza, pom, si apa, mai ales apa… si cer, si vant, si iara mai ales, cantec… in astea si inca in altele il regasesc. Si invat sa ma intorc din ce in ce mai des la el. Sa respir si, respirand, sa traiesc din suflet, dinauntrul lui… Traita in felul asta, viata e o minune! Sa ne bucuram, asadar!
Pingback: Toţi pentru unul : Andrei Rosca: My way
Ai scris foarte frumos, ca de obicei.
Intamplator, am azi citit un fragment tulburator:
“…sa ranesti un suflet o data, e ceva; sufera. A doua oara, il doare putin mai tare, fiindca stie ca este luat in batjocura; sau doare mai putin, deoarece se obisnuieste… dar sa ranesti un suflet la infinit… nu se va mai deschide niciodata niciodata niciodata dupa aceea… si va muri…
… iar un suflet nu se poate naste din nou decat din viu… si nu din mort…un suflet nu poate invia, dar poate, in schimb, sa se nasca, pentru a doua, a treia, a suta, a mia oara… acelasi suflet, dar mereu mai viu, mai frumos, mai plin, mai tanar…si renaste din orice motiv: dragoste, o noua sansa, putere, ambitie, sau pur si simplu, din necesitatea de a se reinventa… de a inflori, ca o orhidee, sau de a straluci, ca un soare…
Un suflet pur, se vede… Se remarca prin zambete si ochi mari, care surad…
Un suflet impur, nu se vede…pentru ca nu exista…si acolo unde nu exista zambet si lumina din privire, nu e inima…e doar carne” Cristina Chirea
Jez, imi place mult cum gandesti 🙂
Intamplator (sau poate nu) am descoperit articolul tau. Si da, sufletul il simtim cu adevarat atunci cand “eu” devine “noi”. Cand iubesti stiind ca celalalt iti poate mangaia oricand sufletul sau strange in pumn si totusi, ii daruiesti cu toata increderea tot ce ai mai de pret, cand acel “noi” te face sa pasesti dimineata jos din pat si sa privesti cu mirare de nu au ramas urme de roz pe podea, amprenta pasilor tai… sau cand simti ca iti vin lacrimi in ochi si ti se umple sufletelul de caldura doar pentru ca celalalt zambeste, esti fericita ca e fericit 🙂
Si apoi tandretea pe care o simti cand e obosit, palma pe care i-o treci usor pentru ridurile pe care le face cand se incrunta… saltul de acrobat pe care il face inima cand iti spune incet “somn usor, dear” atunci iti simti sufletul cu adevarat, pe al tau, pe al lui… al vostru 🙂 Asa e, “sufletul se creeaza impreuna”…
e incredibil…imi dau lacrimile dar e minunat. voi reveni
E dureros cand iti dai seama de existenta lui citind un articol!E dureros cand incerci sa il regasesti,sa-i cunosti identitatea,culegand petale uscate intr-o mare plina de uscaturi,interferate intre ele ,aproape omogene,apartinad intregului Univers(tuturor)!Cum poti sa iti recunosti sufletul daca el se scalda fortuit,atarnand la nivelul Eului,schimbat,aproape insesizabil,behaind arsuri si regrete!?Si cand ti-l insusesti intr-o clipita dispare….apune…si in mod latent se stinge.Uneori ,se regenereaza,se incarca cu noi resurse si iar Moare!Tot timpul moare,asa cum pe interior tot timpul murim si noi si inviam odata cu El!Oare toti aspiram la sufletul nostru?Oare prin natura noastra de a fi om ,suntem demni de suflet?Sau suflteul intra in pachet,o data cu aterizarea noastra subita si prematura pe un meleag al prejudecatilor si al non-principiilor?Creste in acelasi timp cu noi,evolueaza si involueaza periodic odata cu evolutia si involutia noastra?E cutia noastra de rezonanta,care adeseori se ingusteaza ,devine sumbra ,rece si intunecata?De aici si ura noastra ptr NOI?!?!Un suflet poate deriva atat din rau cat si din bine,sau Sufletul e intotdeauna pur si imaculat?Ahhhh,si ce e cu furtuna asta ????Probabil o batalie vizibila ,crancena intre suflete,o renastere subita,o forfota inimaginabila proiectata in vizorul nostru !In final se transfigureaza intr-o ploaie violenta triumfand astfel cel mai cutremurator fulger!Fulgerul este sufletul MEU,renascut din cenusa,ploaia l-a adus!Buns seara si tie!frumos blog….
D-nul Adrian,
Dorim sa realizam din Onesti un saptaminal numit Trotusul, in care sa surprindem actualitatea din toate localitatile de pe Valea Trotusului si zona apropiata ei. Intr-o pagina distincta de opinii, am fi bucurosi ca sa gazduim articole de ale dv, cel numit “Unde se opreste sufletele noastre” impresionindu-ne in mod deosebit. Dorim cu acest prilej sa va transmitem dorinta de a colabora cu noua publicatie iar raspunsul dv asteptam pe adresa office@mgp.ro
Cu pretuire si urari de mult succes la ceea ce lucrati-colectivul saptaminalului Trotusul
*Primul numar al acestei publicatii dorim ca sa apara in ziua de 22 iulie 2009
foarte frumos tsia redat gindurile…..sooper….
[New Post] Sufletul nostru se opreşte la marginea ultimului om http://www.adrianciubotaru.ro/sufletul-n…
acum inteleg de ce cand esti ” in tine”, esti “in capul tau”, si cand esti “in capul tau”, esti SINGUR.
Pingback: Structura de poveste a vieţii noastre | Adrian Ciubotaru