Am urmărit ediţia cu Andrei Pleşu a emisiunii Garantat 100% şi am găsit o idee foarte frumos dezvoltată:

“Intelectualul este culpabilizat în mod frecvent. Intelectual estic este de obicei de vină. Dacă lucrurile merg prost, este pentru că s-au bagat prea mulţi intelectuali în lucruri care nu-i privesc sau pentru ca nu s-au bagat. Oricum faci, e greşit. Dacă asumi o poziţie publică, eşti certat pentru nu-ţi vezi de treabă. Dacă nu o asumi, eşti certat pentru stai pe margine.
“A, îţi convine să bombăni matale de pe margine, intră şi fă treabă”

Un intelectual vestic nu se simte obligat să devină parlamentar, nu se simte obligat să devină ministru. Nimeni nu-i pune în cârcă toate relele societăţii. Nimeni nu-l acuză de elitism, nimeni nu-l ceartă că face expoziţii riscante, nimeni nu se supără pe el că ţine cu X si cu Y în politică.”

Am încheiat citatul.

România modernă a fost construită de sus în jos. România este creaţia unor intelectuali, a unor elite care aveau nişte idei despre cum batea vântul prin vestul Europei şi aveau nişte nostalgii despre cum fuseseră nişte daci, veniseră nişte romani, iar oamenii din cele trei principate vorbeau cam aceeaşi limbă.

În secolul XIX, pentru lumea rurală care popula cele două principate, România modernă a venit cum vine Istoria în marş. Acea Istorie pe care nu au ales-o, însă care le-a adus telegraf, căi ferate, şcoli şi reforme agrare.
Au fost elitele care au inventat mitul naţional, au fost elitele care şi-au dorit independenţa, au fost elitele care au pregătit solul pentru Marea Unire din 1918 şi apoi ceea ce am numit România Mare interbelică.

România rurală a avut rezistenţele ei, a avut răscoale (Răscoala din 1907 a fost destul de vehement şi modern înăbuşită) şi a fost chemată la război momită cu reforme electorală şi reforma agrară (care apoi au fost înfăptuite). În plin război mondial, poporul a fost chemat la mobilizare nu atât prin retorică patriotardă, cât prin promisiuni electorale.

După Marele Război (cum fusese numit în epocă), România modernă a devenit România Mare şi şi-a ţinut cât a putut promisiunile. Reformele agrară a avut loc, mai permisivă şi mai largă decât cele de dinainte, însă la fel de inechitabilă.
România rurală (cea culturalizată în grabă de “generaţia lui Spiru Haret”) a avut însă răzbunarea ei. A moşit fenomenul legionar din tot idealismul şi resentimentul maselor populare şi a curs puhoi cătra acea Românie modernă bine intenţionată, însă creată de sus în jos, moşită uneori în detrimentul maselor.

România este mitul creat de acei oameni care au studiat în străinatate şi au aflat că există naţiuni.
La fel cum Rusia a fost creată de acel ţar care a călătorit în toată Europa şi-a văzut cum stă treaba.

Acea parte a României rurale* frustrată de arendaşi, moşieri, conţopişti şi sătulă de chiaburi, burghezi şi neamuri boiereşti a primit foarte bine furtuna socială propusă de comunişti în anii după cel de-al Doilea Război Mondial. Ţăranii au ajuns foarte uşor torţionari şi membri de partid, iar cei mai răsăriţi au avut glorioase cariere politice şi administrative.

Din acea Românie interbelică plină de contraste, colorată cu evrei, germani, ruşi, unguri, bulgari, ţigani, greci, italieni etc. din acea Românie unde între judeţul Orhei şi judeţul Rădăuţi era o distanţă ca de la cer la pământ, a ieşit o Românie gri, uniformă, păstrându-şi acele diferenţe istorice (anterioare României Mari) pe care comuniştii nu le-au putut şterge din memoria colectivă.

În 1990, acea Românie gri fără elite s-a apropiat – cum era de aşteptat – de cea mai rurală oglindire politică.
Iar multi ani după accea, doar acea Românie rurală a decis, alegându-şi politicile pe măsura ei: protecţie socială ridicată, privatizarea paşilor mărunţi, neretrocedarea caselor naţionalizate, o mare mare implicare a statutul etc.
Şi a primit ce şi-a dorit spre nemulţumirea acelei Românii urbane care înţelegea că privatizarea lentă afectează creşterea economiei, că protecţia socială atârnă greu la buget, ca un stat mai extins înseamnă birocraţie, incompetenţă şi lentoare, că “deschiderea” trebuie facută în ciuda unor costuri sociale de neevitat.

Acea Românie modernă venită de sus în jos pe care au visat-o elitele n-a creat niciun oraş şi n-a creat nici acea categorie urbană de… orăşeni. A favorizat insule de spirit urban acolo unde existau deja.
Transilvania cuprindea mai mulţi orăşeni decât Vechiul Regat la un loc. Aici exista şi s-a format cu greu o brumă urbană în Iaşi, iar alta în Bucureşti; mai exista probabil una în oraşele porto-franco.

Între timp, o parte din Bucureşti a deveni mahala, iar celaltă parte mai artificială se străduie să devină capitală.
Între timp, Iaşul s-a închis în sine şi s-a mulţumit cu statutul de capitală culturală a Moldovei.
În timp, Istoria şi-a făcut treaba în mod implacabil. Vrând-nevrând am sprijinit intervenţia americană în Serbia, vrând-nevrând am intrat în NATO, UE şi vrând-nevrând suntem împinşi pe un drum cu toţii: rurali, urbani, elite şi mahalale. Cu acelaşi dezechilibre interioare, cu aceleaşi nemulţumiri, complexe şi veşnice lamentări.

O Românie rurală furată, o Românie urbană frustrată că nu a participat la furt, nişte elite care se străduie să continuie tradiţia interbelică. O Românie care a creat un personaj numit român, moşit şi crescut artificial în ultimii 150 de ani.

Acest român care nu a rămas nici ţăran şi nici nu a devenit urban, nici nu a devenit orăşean, locuitor a vreunui burg.
Acest român este complexat de imaginea României în lume, acest român este sensibil la cum îl privesc străinii. Acest român este veşnic nemulţumit (de politicieni, de elite, de tărani, de mahalagii, în genere nemulţumit de ceilalţi români.

Acest român creat pe grabă de România modernă, lovit când încă se ridica de comunism, iar apoi aruncat plin de vânătăi într-o tranziţie friguroasă, îl vedem acum în jurul nostru.
Genul de om care se simte lipsit de legitimitate în propria ţară, se simte prost în afara ei şi se simte prost în mijlocul celorlalţi români.

Românii, sau mai bine zis oamenii care locuiau aceste meleaguri înainte de-a fi loviti de România modernă, se pişau pe imaginea lor în lume şi puţin le păsa cum îi priveau călătorii străini ajunşi în Tările Române.
Acei ţărani vedeau că austriecii sunt diferiţi, vedeau că nemţii sunt diferiţi, însă nu se jenau să se scarpine în fund, dacă îi mâncau.
Acum, aceşti români aşteaptă în stil românesc să nu li se mai scoale, ca să aibă şi mai multe motive să se dedice băuturii.

*România rulală nu reprezintă doar oamenii de la ţară, ci şi pe aceia care trăiau la oraş, nu au devenit”urbani”, cetăţeni, moderni.