Aveam 10 ani iar culmea fricii de întuneric era să mă imaginez noaptea, singur în vârful dealului (din jurul oraşului). Acea singurătate în întuneric concentra în sine toate angoasele, iar de aici deja începusem să dezvolt fantasma curajului suprem.

N-a trecut mult timp şi mi-am înfruntat acea teamă, când prin clasa a VIII-a când, în urma nu ştiu cărui pariu, mi-am pus în minte să mă duc noaptea în vârful dealului. Era 7-8 seara, într-o toamnă când mi-am luat o lanternă (pentru a semnaliza de sus pe cei care mă urmăreau de pe stradă) şi asta a fost.

Pe la jumătatea dealului deja tremuram tot. Fiecare zgomot ascundea un monstru, fiecare umbră părea că se mişcă, iar lumina Lunii mă arunca în toate filmele de groază pe care apucasem să le văd până atunci. Nu-mi aprinsesem lanterna, căci m-aş fi expus acelui cineva care ar fi ştiut de prezenţa mea în acea pustietate.

Panta era abruptă, în urma mea erau luminile oraşului, iar eu urcam printre tufişurile cu umbre lunguieţe şi mişcătoare.
Într-un final, am ajuns în vârful dealului, unde era o crăcană – probabil un semnalizator de altitudine, iar câteva zeci de metri mai încolo era o cazemată – rămasă din al doilea război.

Îmi aduc aminte că m-am lăudat în gând că mă îmbrăcasem gros, căci sus vântul bătea destul de tare. În acelaşi timp, mă simţeam un mare erou. Toată viaţa stătea în puterea mea şi-mi imaginam că, dacă din pădure va apărea nu ştiu cine arătare, nimeni nu mă va putea salva.

Fantasma de a fi singur noaptea în vârful dealului o cuplam mental cu cea de a fi aruncat în spaţiu într-o capsulă. A cădea în hăuri întunecate către nicăieri. Singur, tragic şi iremediabl către singurătatea propriei morţi.

Pariul îl câştigasem, iar de atunci am repetat de multe ori experienţa şi chiar mi-am convins nişte colegi de şcoală să mergem pe deal noaptea. O experienţă tonică, cu glume şi sperieturi, cu opriri bruşte în care ascultam vuietul pădurii încercând să descifrăm potenţialele pericole.

Mai târziu, când dealul se banalizase, mi-am încercat curajul nocturn şi cu cimitirele. Fusesem atât de plin de groază, încât o singură dată mi-a fost de-ajuns. Poveştile bunicii cu stafii şi morţi care se întorseseră din mormânt şi se plimbau prin cimitire şi grădini, îmi erau atunci şi îmi sunt şi acum proaspete în minte.

Sunt zgomote, pocnituri pe care mormintele le fac regulat, sunt şoapte pe care vântul le spune suflând printre cruci, sunt arome nocturne de care cimitirele sunt însoţite şi, dincolo de toate, sunt gândurile tale care te aruncă în propriile angoase.
Toate aceste jocuri de adolescenţă le-am regăsit într-o formă mai coerentă în lecturile ulterioare despre riturile iniţiatice la popoarele primitive. De la o vârstă, copiii erau lăsaţi singuri în pădure, iar timp de câteva luni trebuiau să se descurce singuri – hrană, adăpost, animale sălbatice.
Erau lăsaţi copii şi reveneau bărbaţi.
Nu era cazul meu, însă necesitatea unor probe de curaj o simt şi acum din când în când.

De cele mai multe ori este nevoie de respiraţia cuiva lângă tine pentru a-ţi dispare frica.
De mai multe ori de ajuns un singur om cu picioarele pe pământ că să ştii unde trebuie să aterizezi, însă de cele mai multe ori dacă te uiţi în urmă, vei vedea doar propria umbră.