Am învățat destul de lent că oamenii exagerează urgența propriilor probleme și importanța propriilor proiecte. Poate nu le exagerează în raport cu ei înșiși, însă cu siguranță au tendința să le exagereze în raport cu ceilalți și mai ales în raport cu timpul și disponibilitatea celorlalți.

Primesc destul de frecvent mailuri care cer un răspuns pe loc, în câteva ore sau în aceeași zi și de fiecare dată senzația care mă încearcă este disponibilitatea mea eternă, nemijlocită și rapidă, ca și cum balanța importanței timpului nu este niciodată de partea mea. În plus, când cineva pe care nu îl cunoști te abordează, sentimenul că ți se cere ceva este de multe ori prea evident.

Am renunțat să-mi verific mailul de zeci de ori pe zi începând să reduc timpului pierdut doar în verificarea mesajelor. Am început să verific mailul de două-trei ori pe zi și aproape întotdeauna am senzația că actul verificării mesajelor ar fi mai putut fi amânat cu câteva ore sau chiar lăsat pe ziua următoare

Urgența unui mesaj nu necesită un mail – poate un telefon – și traduce adesea incapacitatea rezolvării unei situații sau lipsa de respect pentru urgențele celuilalt. Transformarea urgenței tale în propria mea problemă trece prin mai multe filtre decât atât. Aceeași situație poate fi urgentă din partea unui prieten sau poate fi lipsită de tact din partea unui străin.

Am renunțat – nu în totalitate – să răspund la telefon numerelor necunoscute pentru că de fiecare dată am avut impresia că nu a fost necesar, că am pierdut timpul, că importanța lucrurilor stă doar de cealaltă parte a firului.

Dacă vrei o întâlnire sau o colaborare, mă aștept ca situația să nu fie atât de improvizată încât să necesite graba “de azi pe mâine”.

Verificând mailul o dată sau de două ori pe zi sau nerăspunzând la numerele necunoscute, nu am cunoștință să fi pierdut o veste importantă, o urgență colosală sau o oportunitate de zile mari. Dimpotrivă, de cele mai multe ori, am șansa să mă pierd în lucruri puțin importante, care îmi consumă timp și, nu de puține ori, nervi.

Am început să aplic acest sistem urmând câteva recomandări citite în The 4-Hour Workweek și cantitatea de zgomot din viața mea a scăzut în modul cel mai plăcut cu putință.

Nu este fost ușor încă de la început. Ai tendința să simți panica deconectării, să ai iluzia că o mulțime de lucruri îți rămân necunoscute sau trec pe lângă tine. Totuşi, dacă ceva este în mod urgent important pentru tine, în mod sigur afli de la un prieten care te poate suna și îi răspunzi pe loc (sau îți dă un sms, dacă nu poți răspunde).

A fi conectat nu înseamnă a fi în permanență și în mod nediscriminat disponibil şi nici nu ar trebui să încurajeze abuzul de timpul şi răbdarea celuilalt. Propriile tale proiecte sau probleme pot fi importante şi urgente, însă este o cale lungă până la a-i câştiga pe ceilalţi de partea lor.

Am fost deseori uimit cât de puţin validaţi se simt mulţi dintre colegii mei bloggeri (îi numesc colegi pentru că vrem, nu vrem, împărţim platforme, evenimente, bugete şi pasiuni comune).

Am trecut de nenumărate ori cu vederea aceste manifestari atribuindu-le istoriilor personale ale fiecăruia, dar cu timpul, când exemplele se înmulțesc, începi să descoperi un pattern care reușește să fie model de explicare în multe situaţii.

Ca blogger, ești obligat încă de la început să îți lărgești aria interesului afectiv (de la prietenii și cunoscuții tăi) la audiența ta, la prietenii de la Facebook și urmăritorii de pe twitter. Are loc o proiectare afectivă inerentă actului de a scrie pentru un public larg care este datorat întâlnirii dintre două coordonate: una intimă (actul de a scrie) și una publică (a scrie în văzul tuturor, a te expune privirii celorlalți).

A te expune privirii celorlalți este un act care implică o doză de vulnerabilitate în măsura în care o parte din sufletul tău este la îndemâna celorlalţi. Sunt cazuri când această vulnerabilitate (care implică neapărat un transfer afectiv) ia proporţii astronomice: un comentariu negativ echivalează cu înmormântarea unor zile sau a unor dispoziţii, la fel cum o laudă sau o apreciere poate lua dimensiuni ce ţin de validarea socială sau chiar de propria mântuire).

În cadrul acestei vulnerabilităţi (rezultată dintr-o lărgire a interesului nostru afectiv), pot creşte pasiuni frumoase şi proiecte lăudabile, la fel cum se pot distruge oameni, pot lua naştere resentimente acute şi invidii care nu se liniştesc odată cu trecerea anilor.

Când câmpul tău afectiv este lărgit de la proprii prieteni la propria audienţă are loc în același timp o schimbare la mecanismele de validare care stabileşte stima de sine a fiecăruia. Nu doar prietenii trebuie să te valideze, ci şi propria audienţă şi propriul grup de interes (care poate să însemne totalitatea audienţelor celorlalţi din acelaşi domeniu).

Când stima de sine este reglată într-un spaţiu social instabil, insuficient aşezat, cu mai multe orgolii decât competenţe şi fără criterii valide de selecţie, atunci apar în mod clar problemele. Cu cât sunt mai multe triburi responsabile de bunăstarea ta afectivă, cu atât mai mare este gradul în care te simţi nesigur. Eşti deja în spaţiul vulnerabil al unei zone de disconfort pe care ţi-o gestionezi în funcţie de valorile şi frustrările proprii.

În lumina acestei teorii (nu am pretenţia să explice totul), nu este de mirare de ce unii reacţionează disproporţionat atunci când sunt excluşi dintr-un top, când sunt uitaţi în vreo listă (fie ea şi subiectivă!), când nu sunt invitaţi la un eveniment sau când refuzaţi în vreo campanie. Toate aceste situaţii sunt echivalente unei izolări sociale care scoate la iveală toate temerile şi angoasele pe care fiecare şi le poartă în sine.

Nu este de mirare de ce unii care ar trebui să se simtă validaţi (prin nenumăratele confirmări ale activităţii lor constante) se simt aruncaţi la polul opus al disperării şi al nesiguranţei de sine la cel mai mic semn provocator. Un tiran în puterea lui absolută se simte extrem de nesigur chiar în condiţiile controlului absolut al propriei societăţi. Altfel, de ce ar reprima atât de înversunat simplul gest de a împărţi un fluturaş, un banc politic sau ascultarea unui post de radio străin?

Problema se află la aceleaşi mecanisme de validare. La fel cum o frustrare personală a unui dictator poate deveni politică de stat, la fel (păstrând proporţiile) un comentariu negativ sau o simplă lipsă de menţionare poate activa frustrări, micimi şi nesiguranţe latente care reglează apoi comportamente, puncte de vedere şi opinii “obiective”.

Sunt oameni pe care o frustrare căpătată în ultimii ani de liceu le sluțește chipul pentru mulţi ani, la fel cum careva, indiferent câte bogăţii (trafic, comentarii etc.) a acumulat, tot sărac se simte. Până la un punct atitudinea este de înțeles (când în cămară bate vântul, cui îi mai arde de relaxare și detașare?). Dincolo de aceast punct, fiecare rămâne cu liniștea sau neliniștea propriilor sale gânduri. Unele gânduri înalță, iar altele știu doar să macine.

Nu ştiu cât de gustat este micul roman al lui Culianu, însă eu îl recitesc ori de câte ori am ocazia.

Prefaţat de Eliade (care nu era generos în a prefaţa lucrări literare), romanul este o utopie în stil science fiction despre proiectul a două omeniri posibile: o omenire subterană şi populată de vise, numită Hyperboreea şi o omenire hipertehnologizată – numită Hesperus care trăieşte suspendată în cadrul legii Libertăţii fără efort. Aici nu există boli, bătrâneţe sau moarte, indivizii se cuplează aleatoriu, se înmulţesc prin clonare şi sunt lipsiţi de vise şi emoţii.

Intriga romanului este conturată în jurul unei puteri misterioase deţinute de Dennis Horton (principalul arhitect al lumii Hesperus)  numită Arta Transformării.

Aceasta este în principiu “utilizarea completă a posibilităţilor latente ale creierului uman, ceea ce îngăduie anularea tuturor ficţiunilor cu care suntem obişnuiţi: spaţiul, timpul, cauzalitatea naturală, compoziţia fizico-chimică a universului, structura atomului etc. […] Într-un mod mai concret, s-ar putea spune că Horton e capabil să mânuiască visele în aşa fel încât poate crea, după plac, orice lume, fără a se supune vreunei constrângeri logice.”

În final, lucrurile se rezolvă mai puţin prăpăstios decât se aşteptau locuitorii subterani din Hyperboreea care se temeau de distrugere, iar oamenii îşi pot alege locul propriu: atât în lume, cât şi în vis.

Dincolo de fascinaţia pentru puterea minţii umane – ilustrată în carte prin Arta Transformării – ceea ce mă atrage cel mai mult la acest roman este problema viselor. Culianu a mai abordat această chestiune într-o povestire din Pergamentul diafan (unde cineva a furat toate visele oamenilor), însă în roman visele par a fi o cheie preţioasă de înţelegere.

Unul dintre personaje povesteşte cum visează scene din trecutul speciei, iar în altă parte am găsit ideea “Omul este fiinţa care aspiră către Artă prin vis. Unica şi ultima lui împlinire este aceea de a i se permite să trăiască înlăuntrul propriul său vis.”
Visele par a avea un rol de cunoaştere a originilor, iar aceasta echivalează cu înţelegerea esenţelor (“Întregul meu efort este îndreptat către cunoaşterea originilor, în scopul de a obţine o imagine a esenţei” declară un personaj) şi din stăpânirea esenţelor rezultă Arta Transformării.

Prin vise, aflăm că suntem mai mult decât propria identitate, iar temelia viselor este aceeaşi cu temelia realităţii. Mai mult decât atât, în roman este prezentată ideea inferiorităţii lumii în raport cu visele, lumea fiind văzută ca un purgatoriu către propriile vise.

Citate:
Poate destinul fiecărui individ este acela de a fi capabil, într-o zi, de Arta Transformării.

Umanitatea a fost gândită ca un mecanism de salvare.

Nu există o altă realitate decât inteligenţa umană.

Lumea este locul de adunare al celor care nu pot să-și suporte visul. Este patria solitudinii colective a celor asediaţi de coşmaruri. Este refugiul inteligenţelor nefericite. (Dennis Horton)