Am fost deseori uimit cât de puţin validaţi se simt mulţi dintre colegii mei bloggeri (îi numesc colegi pentru că vrem, nu vrem, împărţim platforme, evenimente, bugete şi pasiuni comune).
Am trecut de nenumărate ori cu vederea aceste manifestari atribuindu-le istoriilor personale ale fiecăruia, dar cu timpul, când exemplele se înmulțesc, începi să descoperi un pattern care reușește să fie model de explicare în multe situaţii.
Ca blogger, ești obligat încă de la început să îți lărgești aria interesului afectiv (de la prietenii și cunoscuții tăi) la audiența ta, la prietenii de la Facebook și urmăritorii de pe twitter. Are loc o proiectare afectivă inerentă actului de a scrie pentru un public larg care este datorat întâlnirii dintre două coordonate: una intimă (actul de a scrie) și una publică (a scrie în văzul tuturor, a te expune privirii celorlalți).
A te expune privirii celorlalți este un act care implică o doză de vulnerabilitate în măsura în care o parte din sufletul tău este la îndemâna celorlalţi. Sunt cazuri când această vulnerabilitate (care implică neapărat un transfer afectiv) ia proporţii astronomice: un comentariu negativ echivalează cu înmormântarea unor zile sau a unor dispoziţii, la fel cum o laudă sau o apreciere poate lua dimensiuni ce ţin de validarea socială sau chiar de propria mântuire).
În cadrul acestei vulnerabilităţi (rezultată dintr-o lărgire a interesului nostru afectiv), pot creşte pasiuni frumoase şi proiecte lăudabile, la fel cum se pot distruge oameni, pot lua naştere resentimente acute şi invidii care nu se liniştesc odată cu trecerea anilor.
Când câmpul tău afectiv este lărgit de la proprii prieteni la propria audienţă are loc în același timp o schimbare la mecanismele de validare care stabileşte stima de sine a fiecăruia. Nu doar prietenii trebuie să te valideze, ci şi propria audienţă şi propriul grup de interes (care poate să însemne totalitatea audienţelor celorlalţi din acelaşi domeniu).
Când stima de sine este reglată într-un spaţiu social instabil, insuficient aşezat, cu mai multe orgolii decât competenţe şi fără criterii valide de selecţie, atunci apar în mod clar problemele. Cu cât sunt mai multe triburi responsabile de bunăstarea ta afectivă, cu atât mai mare este gradul în care te simţi nesigur. Eşti deja în spaţiul vulnerabil al unei zone de disconfort pe care ţi-o gestionezi în funcţie de valorile şi frustrările proprii.
În lumina acestei teorii (nu am pretenţia să explice totul), nu este de mirare de ce unii reacţionează disproporţionat atunci când sunt excluşi dintr-un top, când sunt uitaţi în vreo listă (fie ea şi subiectivă!), când nu sunt invitaţi la un eveniment sau când refuzaţi în vreo campanie. Toate aceste situaţii sunt echivalente unei izolări sociale care scoate la iveală toate temerile şi angoasele pe care fiecare şi le poartă în sine.
Nu este de mirare de ce unii care ar trebui să se simtă validaţi (prin nenumăratele confirmări ale activităţii lor constante) se simt aruncaţi la polul opus al disperării şi al nesiguranţei de sine la cel mai mic semn provocator. Un tiran în puterea lui absolută se simte extrem de nesigur chiar în condiţiile controlului absolut al propriei societăţi. Altfel, de ce ar reprima atât de înversunat simplul gest de a împărţi un fluturaş, un banc politic sau ascultarea unui post de radio străin?
Problema se află la aceleaşi mecanisme de validare. La fel cum o frustrare personală a unui dictator poate deveni politică de stat, la fel (păstrând proporţiile) un comentariu negativ sau o simplă lipsă de menţionare poate activa frustrări, micimi şi nesiguranţe latente care reglează apoi comportamente, puncte de vedere şi opinii “obiective”.
Sunt oameni pe care o frustrare căpătată în ultimii ani de liceu le sluțește chipul pentru mulţi ani, la fel cum careva, indiferent câte bogăţii (trafic, comentarii etc.) a acumulat, tot sărac se simte. Până la un punct atitudinea este de înțeles (când în cămară bate vântul, cui îi mai arde de relaxare și detașare?). Dincolo de aceast punct, fiecare rămâne cu liniștea sau neliniștea propriilor sale gânduri. Unele gânduri înalță, iar altele știu doar să macine.
faine ganduri!
e un interval interesant intre acea incredere nebuna in tine insuti pe care nimic nu o poate darama si fragilitatea pe care cea mai banala si inepta contestare o transforma in cadere libera. ambele sunt extreme si erori. nu poti sa fii monada dar nici fum, as zice ca trebuie sa te testezi si sa negociezi incontiuu cu ceilalti, insa inevitabil in acest joc vei realiza ca sunt anumite constante care te definesc – care iti schiteaza caracterul, strucutura umana.
cred ca cel mai mult e nevoie azi de caractere puternice – fie in bine, fie in rau. caracter puternic nu inseamna in mod simplist sa ai cateva pareri pe care le sustii orice s-ar intampla in jur, adica nu o rigiditate mioapa, ci sa ai credinte (beliefs in engleza, fara continut crestin in mod necesar) (acum o suta, doua de ani le spuneau principii, insa acum e desuet cuvantul), fie morale, fie de alta natura, care sa te configureze intr-un fel anume, si la care nu renunti cu prima ocazie cand ti se ofera avantaje de alta factura.
ca sa ai incredere in cineva, de exemplu, trebuie sa te poti baza pe acel cineva in anumite privinte: ca iti va oferi ajutorul la ananghie, ca va avea pozitii stabile in parerile si deciziile sale, ca isi doreste cutare si cutare lucru (macar cat sa ii poti lua un cadou fara sa gresesti prea mult), etc. Ori, cum poti sa ai incredere in cineva fara de caracter, cineva care se modifica dupa cum bate vantul, care se pliaza dupa orice oportunitate cu castig pesonal, fara a mai sta sa se gandeasca la eventuale consecinte negative asupra altora, sau care este atat de docil si de maleabil incat ia mereu forma vasului in care este pus, fara lucruri si idei la care sa tina?
iar daca ai lucruri si idei la care tii, si tii pana intr-acolo incat ai face sacrificii pentru ele, nu cred ca te spulbera o critica (eventual te imbunatateste, daca stii sa te mai si adaptezi), nu cred ca le este usor celor ce te vor docil sa te manevreze.
Adrian, frumos scris articol. Lucrurile cred că merg foarte mult în profunzime, dacă ne uităm la evoluția oamenilor și dezvoltarea sistemului nervos.
Să ne gândim ce însemna pentru omul de peșteră sau de trib să nu mai fie validat în cadrul grupului social. Probabil de cele mai multe echivala cu moartea, fizică.
Sistemul limbic care ne controlează reacțiile de bază s-a adaptat stilului de viață respectiv, pentru a ne proteja. Însă, în societatea modernă acționează în sens invers: http://www.best-self-help-sites.com/human-genetics.html
Nu mi se pare prea complexă gestionarea emoţională a blogului. Eu nu amestec viaţa personală, emoţiile intime cu interacţiunea pe blog. Mă consider capabilă de autocontrol. Poate cei care câştigă bani din blogging pun la inimă mai mult…Eu scriu onest şi pasionat despre ce mă preocupă în anumite momente ale săptămânii. Dar nu mă aştept la eceeaşi onestitate din partea cititorilor, deşi unii sunt exemplari şi pe aceia îi stimez…
Era frumos să inchei cu “Nu te ţine să înfrunţi eventualul eşec, stai dracului în banca ta şi lasă blogging-ul!”.
probabil ceilalti 59 973 de bloggeri, ma scad si pe mine, te-ar lovi cu ciocanul peste degete ca sa nu mai scrii pe tine si ceilalti 25:))
tu pleci de la premiza gresita ca cineva care vrea sa faca parte din lumea asta a bloggingului, alearga ca disperatul sa fie inclus in “campanii”, sa fie validat la o bere cu baietii sau sa fie recunoscut in topuri.
hai sa fim un pic seriosi, sunt maxim 3 bloggeri care cu adevarat isi merita numele asta in Romania. Si iti pot oferi exemplu de oameni din online, influenceri adevarati, pe care nu i-ai vazut niciodata la fata..si nici nu ai sa ii vezi..