M-am apucat să ţin un jurnal pe la cinsprezece ani din dorinţa de a mă cunoaşte mai bine pe mine însumi. Umpleam pagini întregi cu descrieri ale propriilor gânduri, ale reacţiilor şi ale emoţiilor mele. Curând, în mod nesurprinzător, mi-am dat seama că nu am chef să recitesc aceste lungi descrieri. Am realizat că, revenind la acele pagini inevitabil patetice, mă scaldam în aceeaşi apă în care mă spălasem înainte, iar această imagine semnifica pentru mine eternul plictis şi imensa inutilitate a unui act.

Am continuat totuşi să scriu în jurnal cu dorinţa de a imortaliza întâmplări, note de lectură şi visuri (descoperisem pe Jung). Mi se părea un gest pe care dacă nu l-aş fi făcut eu însumi, nu avea să fie împlinit de nimeni. Eu trăisem acele lucruri, eu citisem acele cărţi şi era păcat să se piardă totul în uitare.

Una din tristeţile paradoxale pe care le simţeam veneau din bucuria de a trăi tot felul de aventuri (în sensul existenţial al cuvântului) şi neputinţa de a le împărtăşi cu ceilalţi. Neputinţa era cauzată atât de lipsa talentului meu literar, cât şi de lipsa de răbdare de a povesti pe îndelete toate întâmplările semnificative.

Una din provocările oricărui jurnal vine din intuiţia trecerii timpului şi imposibilitatea de a retrăi clipele care dispar imediat ce se nasc. În mod inevitabil, scrisul este un mod de a lupta cu timpul, mai precis, cu inevitabilul trecerii lui. A scrie este atât o condensare a timpului (de unde senzaţia că trăieşti mai multe vieţi), cât şi o ieşire din timp (posibilitatea de a transcende propria condiţie “locală”).

Un jurnal este un martor al propriului traseu prin viaţă, un prieten care poate povesti cât ai făcut, cât ai încercat şi cât ai iubit. Când te uiţi înapoi, observi că zilele în care nu ai povestit nimic, se şterg şi se pierd pentru totdeauna. Nepovestile şi neîmpărtăşite, fragmente din tine se pierd pur şi simplu în neant.

Mai mult decât atât, dincolo de propriile tale întâmplări, un jurnal poate fi şi o responsabilitate pentru poveştile celorlalţi care de multe ori nu apucă să fie scrise sau împărtăşite. Un asemenea jurnal este o dovadă de implicare şi de asumare a momentului. Câte epoci şi câte caractere nu sunt “salvate” prin lectura jurnalelor din acea vreme?

În noaptea dinaintea înmormântării bunicului am rămas mai mulţi de veghe şi, printre altele, am ajuns să ne amintim tot felul de povestiri “fantastice” pe care le auzisem de la bunici. Îmi aduc aminte că atunci aveam un carnețel cu mine unde notam diferite amintiri, scene sau dialoguri (de exemplu, un unchi care tocmai se întorsese din beci, a întins mâna către mine și mi-a spus: “Scrie acolo că nu am mai găsit rachiu”).

Amintirile “oculte” erau povestite în cadrul format de vaca din grajd care mugea sau de câinele care, la fel, scoatea un cântec de jale – “își plâng stăpânul”. Într-unul dintre episoade, ne-am amintit cum, imediat după un cutremur nocturn, bunicul a ieșit afară cu o furcă în mână pe care a început să o plimbe prin curte cu coarnele în sus. Noi eram copii şi ne-a speriat explicaţia bunicii cum că aşa se alungă spiritele rele (probabil i-a fost teama să numească pe cel mai rău dintre spirite) în urma unui cutremur – eveniment cosmic care presupunea declanşarea unor energii care trebuiau îmblânzite printr-un asemenea gest ritualic (în mod evident, bunica nu s-a exprimat astfel).

O altă scenă amintită (şi povestită cândva de bunicul) era povestea fantomei unei femei care venea la geam şi îi făcea semn cu mâna să iasă afară. A ieşit şi a observat că femeia era la poarta de la grădină pe care a deschis-o şi a luat-o la vale pe cărare fâcându-i semn sa o urmeze înspre drumul către cimitir. Nu mai ţin minte care era “mesajul” acestei întâmplări, însă era posibil (am mai auzit câteva poveşti din acelaşi registru) că femeia să fi vrut să atragă atenţia asupra circumstanţelor morţii ei. În unele cazuri, morţii au fost deshumaţi şi au fost găsiţi întorşi în sicriu.

Un altă categorie a amintirilor a constituit-o cele  în care semnele jucau un rol decisiv. Înainte de declanşarea celui de-al II-lea Război Mondial, bunica ar fi văzut pe cer două mături uriaşe care se băteau între ele ca şi cum ar fi fost mânuite de nişte spadasini invizibili. La fel, înainte de revoluţia din decembrie ’89, bunica a văzut într-o dimineaţă cum cerul este roşu ca sângele. I s-a părut un semn şi, evident, evenimentele i-au confirmat temerile.

Am reţinut aceste poveşti, nu doar pentru că le-am notat în acel carneţel, ci mai ales pentru că, târziu spre dimineaţă, când mai rămăseseră doar câteva mătuşi şi verişoare la priveghi, eu am fost desemnat, spre groaza mea, să ies singur să aduc lemne din şură pentru că focul din sobă se stinsese.

Cred că toţi facem exerciţiul de a privi oamenii pe stradă şi de a ne imagina care este viaţa lor dincolo de aparenţa pe care o oferă celorlalţi. Facem scenarii, proiectăm vieţi secrete şi căutăm poveşti dincolo de camuflajul pe care ceilalţi ni-l pun la dispoziţie.

Stau la masă într-o cafenea sau aștept metroul și de multe ori încerc să mă uit în jurul meu cu un alt tip de privire, încercând parcă să sparg carapacea pe care ceilalţi şi-o poartă cu ei înşişi. Dincolo de jocul imaginaţiei şi al reveriei cu ochii deschişi, sunt convins că există un camuflaj, că există un dincolo, o lume inaccesibilă pe care o poţi intrezări din când în când.

Pentru a fi priviţi, ceilalţi trebuie interpretaţi şi intuiţi dincolo de suprafaţa oglinzii. Dacă totul ar fi la vedere, relaţiile cu oamenii n-ar mai fi atât de provocatoare şi fiinţa umană ar fi sărăcită de multe dimensiuni.

Cred că Marquez spunea că fiecare dintre noi avem o viaţă publică, o viaţă privată şi una secretă. O viaţă deschisă privirii celorlalţi, una oferită doar iniţiaţilor şi o alta ascunsă chiar şi propriei priviri. Multe romane şi filme au ca subiect vieţile secrete duse de diferiţi oameni şi tragicul care rezultă de aici. Cineva are un vis secret, o pasiune ascunsă, un păcat din tinereţe sau o iubire nemărturisită.

Ca şi cum viaţa noastră ar fi o permanentă coliziune între plăci tectonice situate la adâncimi diferite.

Tragicul se ascunde deseori în distanţa dintre ceea ce cred ceilalţi că suntem, ceea ce ştim noi că suntem şi ceea ce nu ştim – şi adesea refuzăm – că suntem. Distanţă care creează neînţelegere, drame interioare, singurătate şi sentimentul de ne-acasă în această lume.

Ca şi cum o mare parte din bătăliile noastre se poartă pentru a da dreptate vieţii secrete din noi înşine.

Se întâmplă să afli lucruri noi despre prietenii tăi vechi care încă te pot suprinde prin deciziile lor, prin unele secrete împărtăşite sau prin unele drame neîmpărtăşite, dar care reuşesc să spargă din când în când coconul creat în jurul acestei lumi interioare ascunse.

Ca şi cum – în ciuda tragicului, în ciuda camuflajului – tot ce facem este pentru a micşora distanţa dintre noi şi ceilalţi. Ca şi cum am spune în permanenţă “Nu vreau să mor fără şansa de a arăta celorlalţi adevăratul meu chip”.

Toți dorim să contribuim cu ceva în jurul nostru, dorim ca gesturile noastre să schimbe ceva în lumea în care trăim și, la final, dorim ca viața noastră să însemne ceva pentru cei care ne-au cunoscut și pentru cei care ne vor cunoaște.

Oamenii au nevoie să contribuie cu propria viziune asupra lumii, să lucreze în numele a ceva mai mare decât ei înșiși, în numele unor idealuri, în numele unor vise. Este natura umană, fericirea nu se găsește pe o plajă tropicală, la fel cum visele noastre nu se împlinesc dacă câștigăm la loto.

Nu suntem împliniți tocmai pentru că această nevoie de a produce o diferență în lume rămâne nesatisfăcută şi probabil în această diferenţă se află o mare parte din miza prezenţei noastre aici.

Adevărata provocare începe dincolo de frontierele eului. Dincolo de aceste frontiere se află iubirea, se află generozitatea și dorința de-a transpune în realitate propria viziune despre lume. Dincolo de aceste frontiere ne regăsim pe noi înşine cu adevărat.

Un scriitor spunea că multe dintre problemele omenirii încep atunci când cineva nu poate sta liniştit în propria cameră și toate dramele s-ar naşte din această ne-linişte.

De ce acel erou din poveste nu poate sta liniştit la castelul părinţilor săi şi pleacă în lume? Le are pe toate: o situaţie (rodul muncii părinţilor săi), o împărăţie de moştenit, o familie care îl iubeşte, o căsătorie pregătită. De ce alege nesiguranţa de a pleca în lume pierzându-şi moştenirea şi siguranţa deja oferită? De ce îşi părăseşte “plaja tropicală” unde stătea liniştit, pentru a fi trădat de tovarăşii de drum, pentru a fi supus la tot felul probe, pentru a pentru a înfrunta zmei în numele unei recompense incerte (o prinţesă sau eventuala moştenire a împărăţiei părinţilor săi la întoarcere)?

De unde acest neastâmpăr și cum se face că tocmai în mijlocul acestei neîmblânziri natura umană își câștigă adevăratele drepturi?