Cioran spunea undeva – citez aproximativ – că atunci când te respinge o femeie, ai impresia că te-au respins toate femeile, că nu mai ai nicio şansă. Nu ştiu dacă astfel este situaţia, însă sunt convins de puterea pe care o au femeile asupra bărbaţilor şi cred în fascinaţia eternă pe care o exercită.

E suficient să te gândești cum se schimbă aerul unei încăperi în care intră o femeie sau cum schimbarea dispoziției unei femei se transmite subtil, dar insistent în spațiul creat de prezența ei. Dacă un bărbat se poate mulțumi în anumite momente să fie doar un simplu atașament sau o prelungire a unui acum, o femeie este aproape întotdeauna o prezență, o forță în sine, independentă de privirile sau atenția bărbaților.

Dacă respingerea poate lua proporții apocaliptice în inima unui bărbat, zâmbetul sau acceptarea oferite de către femeia după care tânjești poate însemna un început de lume.

Scriu aceste rânduri nu doar cu ocazia zilei de 8 Martie, cât mai ales pentru a-mi aminti o lecție pe care nu obosesc să o învăț.

Mettre un frein à la femme, c’est mettre une limite à la mer. (Félix Lope De Vega)

Acum ceva timp am auzit pe stradă o adolescentă vorbind la telefon: “Nu glumesc, fă! Să mor io c-așa a fost!”  Problema nu o constituie acest stil de vorbire – deși cui îi plac apelativele vulgare care forțează familiaritatea sau jurămintele patetice? –  problema mi se pare în atitudinea care o ascunde acest limbaj şi implicaţiile care rezultă de aici.

Nu e prima dată când aud asemenea expresii în jurul meu, însă frecvenţa lor a crescut – pe stradă, la metrou, în magazine – și cred că se poate vorbi de  o situație generalizată sau cel puţin pe cale să se generalizeze. E un fenomen pe care am ajuns să îl numesc afluxul mahalalei şi presupune generalizarea unor comportamente marginale, o criză a valorilor și o scădere a capitalului social. Pe scurt, conturează imaginea unei societăți în care nu ai vrea să trăiești.

Mahalaua nu ascunde toate relele sociale. O mahala este creativă, îşi are propria mitologie, presupune solidaritate, poveşti comune şi poate oferi – în anumite situaţii – alternative sociale pentru restul comunităţii. În cazul de faţă, tot ce este indezirabil într-o mahala este însuşit şi transmis drept comportament firesc, dezirabil şi chiar cool.

Afluxul mahalalei are loc în vidul social creat de absenţa unor repere, a unei clase medii solide, a unor reflexe sănătoase. Doar în acest vid social se poate perpetua vulgaritatea, nesimţirea, indiferenţa şi toate racilele societăţii românești.

Aceste probleme au tot fost descrise şi diagnosticate, dar rareori s-au dus până la capăt toate consecințele. Există o legătură între un adolescent care foloseşte pula mea drept semn de punctuaţie, un tânăr care aruncă gunoiul pe jos, un adult care urlă la telefon, o mamă jecmănită de bani de diriginta propriului fiu, un pacient care dă şpagă pentru a fi tratat, un funcţionar indolent, un politician corupt, un idiot care înjură în comentariile lăsate pe bloguri sau pagini de ziare, un șofer care blochează o intersecție sau cineva care, ştiind toate astea, exclamă înţelept: “Asta e, n-ai ce să-i faci!”

La fel, există o legătură între starea cercetării românești, literatura minoră, dezbaterile culturale penibile, predispoziția către recenzie, iar nu către creație și lipsa specialiștilor în diferite domenii.

Toate aceste situaţii nu sunt izolate, sunt endemice, de multe ori sunt promovate şi oferite ca exemplu în mijlocul unei societăţi în derivă. Toate aceste situaţii creează derapajul de azi care se va numi mâine normalitate.

Această ieşire din matcă a mahalalei este posibilă cu complicitatea unei majorități indiferente și a unui stat corupt. Această miopie înfiorătoare în a soluționa problemele societății o posedă atât statul român, cât și cetățenii săi. Dacă în planul politicii externe, diplomația românească se comportă de parcă am avea graniță comună cu Franța sau SUA (ignorând propria vecinătate), pe plan intern, românii se comportă cu o asemenea nepăsare și împăcare de parcă ar trăi pe o străduța idilică, imediat cum ieși din Beverly Hills. Cine – atunci când a dorit să schimbe ceva – nu a primit îndemnul: Stai calm, de ce te agiți?

Când vulgaritatea – care este o nişă a limbajului – devine mainstream, când ziarele devin tabloide, când emisiunile se transformă în prilej de scandal, iar corupția este doar o distribuire firească a resurselor, societatea își devine propriul parazit și se găsește înlănțuită în complicități care se transmit de la părinți la copii, de la invitați la telespectatori, de la ziariști la cititori, de la profesori la elevi.

Nu există diferență între un adolescent care înjură la școală și un profesor care se crede prea bun pentru această înjurătură. Ambii sunt termenii unei ecuații toxice. Mahalaua se află pe ambele baricade. Atât în platou, cât și pe canapeaua de pe care privești.

După toate aceste lamentări, pe lânga eternă întrebare românească Ce e de făcut?, ar trebui să adăugăm și cu atitudinea Dar câte nu sunt de făcut?.

La o conferință de acum câteva luni, un adolescent din sală a întrebat vorbitorul de ce a omis să povestească cât de greu este să faci ceva în România. Întrebarea a provocat râsete, dar – când mi-a venit rândul să vorbesc – am apucat să-l întreb pe tânăr – fără un răspuns satisfăcător – cum a aflat acest lucru.

Am încercat să explic – deși nu cred că am convins pe mulți – că, dimpotrivă, multe lucruri sunt mai ușor de făcut în Romania. Sunt multe spații goale și sunt atât de puține lucruri construite bune, încât avem toate oportunitățile să ne punem în practică ideile. Desigur, oriunde, în orice țară, trebuie să te zbați pentru ideile tale, pentru a pune în practică propriile idealuri, însă se pare că există un excepționalism românesc care ne spune – încă din adolescență! – că aici totul este mai greu de făcut decât în alte locuri.

Am presupus că respectivul tânăr nu a ajuns la această idee prin experiența proprie (încercând, eșuând și apoi din nou încercând), ci a găsit ideea în jurul lui. La părinți, la profesori, la colegi sau la televizor. Este o simplă idee care se transmite din generație în generație, o idee pe care doar puțini o testează și care, bineînțeles, creează o viziune păguboasă asupra lucrurilor.

Dacă în România totul este mai greu decât în alte părți, modalităție de răspuns sunt în mod evident specifice (nemaiîntâlnite altundeva). Când totul e greu, eșecurile își găsesc o nouă și solidă justificare și, mai mult decât atât, când totul e atât de potrivnic, o mulțime de reguli nu mai necesită respectul cuvenit.

Când totul e construit pe de-a îndoaselea, presiunea de a face lucrurile în mod corect este în mod inevitabil mai mică. Când lucrurile sunt strâmbe, cele drepte constituiesc o expecție la care doar fraierii aderă.

Când greutățile sunt generalizate, nu poți să le înfrunți frontal (e o muncă sisifică) și astfel ești nevoit la o echilibristică cotidiană în care valorile și principiile sunt amestecate și confuze. Regula majorității este eschiva, fentarea, fraierirea, slalomul cotidian, trecerea generalizată printre obstacole. Câți dintre noi nu avem impresia că a trăi în România este un întreprindere care are la tot pasul riscul să ne aducă în pragul disperării?

Slalomul este o dibăcia de a ajunge la destinație plătind prețul obstacolelor care rămân totuși în picioare. La linia de start, ajungem cu prețul compromisurilor (de vreme ce totul este o fentare) și al neschimbării peisajului. Din această cursă tipic românească ajungem să tragem concluzia că oricine ajunge la final, oricine reușește ceva, undeva, pe traseu, a fentat, a păcălit și, prin urmare, s-a compromis. Suspiciunea față de reușite nu este ceva necunoscut pe acestea meleaguri.

Închei cu gândul că s-ar merita editat un almanah al ideilor existente pe piața autohtonă care ne fac să fim mai puțin eficienți, mai puțin combativi și mai puțin luptători pentru propriile vise.