Am de multe ori impresia – verificată în nenumărate situații – că cei de lângă noi nu duc lipsă de idei bune. Această veste este îmbucurătoare atât pentru stima de sine a fiecăruia, cât și pentru piața de idei existentă în jurul nostru. E suficient să întrebi în stânga și în dreapta și cu siguranță obții câteva idei bune.

Lucrul mai puțin îmbucurător este faptul că foarte puțini oameni sunt dornici să lupte pentru aceste idei, sunt capabili să și le asume. România este o țară bogată în idei bune şi săracă în oameni dornici să lupte pentru ele. La final, observăm că ideile care ajung să fie puse în practică nu sunt cele mai bune dintre cele mai bune, sunt pur şi simplu acelea care au fost împinse în față de oamenii cei mai motivați.

Fără cineva care să se lupte în numele ei, o idee bună rămâne suspendată în spațiul lucrurilor care ar putea să se întâmple, băltește în aria posibilităților neîmplinite fără șansa de a produce o schimbare în viețile celorlalți.

În multe organizații care se respectă, în cadrul sesiunilor de brainstorming, ideile bune care au câștig de cauză sunt cele care au puterea de convingere împrumutată din entuziasmul celor care le-au emis. O idee bună care nu este împinsă în față cu pasiunea aferentă punerii ei în practică devine o idee proastă care nu animă pe nimeni. Dacă tu însuți nu te lupți pentru propria idee, nu te poți aștepta de la ceilalți să o crediteze drept o idee bună.

Astfel, dincolo de ingredientul necesar al unei idei bune (găsirea unei soluții, rezolvarea unei probleme), este nevoie de pasiune, entuziasm și convingere. Piața de idei nu este constituită din suma acestora, ci din competiția pasiunilor și a poveștilor din spatele ideilor, din cursa oamenilor pasionați de a le pune în practică.

Calea de la o ideea ta la convingerea mea trece prin pasiunea pe care reuşeşti să o așezi la temelia ideii.

Sunt câteva fragmente absolut admirabile în capitolul “Zeul și regilia greacă” din Istoria ideilor și credințelor religioase pe care le recitesc ori de de câte ori doresc să mă lămuresc sau să îmi readuc aminte de “beatitudinea de a exista, de a participa la spontaneitatea vieții”.

Aceasta este lecția lui Homer: să trăiești, total, dar nobil, în prezent.[…] Deoarece zeii l-au obligat să nu trecacă dincolo de limitele sale, omul a sfârșit prin a realiza perfecțiunea și, plecând de aici, sacralitatea condiției umane. Altfel spus, el a redescoperit și a desăvârșit sensul religios al “bucuriei de a trăi”, valorea sacramentală a experienței erotice și a frumuseții corpului, funcția religioasă a oricărei petreceri colective organizate – procesiuni, jocuri, dansuri, cântece, competiții sportive, spectacole, banchete etc.

[…] Dar mai ales valorizarea religioasă a prezentului merită subliniată. Simplul fapt de a exista, de a trăi în timp, poate avea o dimensiune religioasă. Ea nu este întotdeauna evidentă, pentru că sacralitatea este, întrucâtva, “camuflată” în imediat, în “natural” și în cotidian.”Bucuria de a trăi” descoperită de greci nu este o plăcere de tip profan: ea revelează beatitudinea de a exista, de a participa – chiar și la modul fugar – la spontaneitatea vieții și maiestatea lumii. Ca și atâția altii de dinaintea lor și de după ei, grecii au învățat că cel mai sigur mijloc de a te sustrage timpului este acela de a explora comorile, de nebănuit la prima vedere, ale clipei trăite.

Această idee îmi este dragă din mai multe motive. O dată pentru că reprezintă o posibilă soluție la lipsa transcendenței (sau cel puțin la imposibilitatea cunoașterii ei – vezi agnosticii). În al doilea rând, această idee este atrăgătoare pentru că include o intuiție cu care jonglăm cu toții chiar dacă nu întotdeauna o conștientizăm: însuși faptul de a trăi constituie o valoare care responsabilizează.

Nu putem trata oricum faptul de a fi aici și acum. Viața noastră – atât prin unicitatea ei, cât mai ales prin efemeritatea ei – nu este ceva de neglijat, contituie o miză şi o perfecţiune în sine. Faptul că prezența mea e trecătoare aici și acum predispune la o mai mare mobilizare către a-mi actualiza posibilitățile, a-mi încerca limitele și a face trecerea proprie cât mai onorabilă.

Dincolo de toate acestea, responsabilitatea faptului de a fi în viaţă trebuie întâmpinată cu bucurie. Uneori am impresia că orice viziune asupra vieţii care nu include această bucurie nu merită luată în seamă. Viaţa este tragică, însă dincolo de acest tragic există o multitudine de sensuri camuflate în viaţa de zi cu zi, ascunse atât în durerile, cât mai ales în bucuriile noastre.

E fascinant cât de frumos se schimbă cineva care se simte iubit și apreciat. Cum imediat parcă îi cresc aripi, cum aerul din jurul său se schimbă, cum  începe parcă să emane alte nuanțe și culori.

Dincolo de această fascinație, nu încetez să fiu uimit de toate lucrurile care se întâmplă atunci când creditezi pe cineva (atât profesional, cât și afectiv). Cum apare o încredere în forțele proprii, cum se construiește o poveste, cum renaște un om.

Cred că încrederea este mediul natural al fiecăruia dintre noi și avem nevoie să fim crezuți, să ni se încredințeze speranțe și așteptări, să avem încredere la rândul nostru.

Această situație este magică pentru că se află dincolo de orice lege a recompensei. Trebui să avem încredere în ceilalți, chiar dacă aceasta nu este tot timpul meritată. La fel, avem nevoie să fim creditați mai mult decât merităm, mai mult în virtutea viitorului (care este deschis) decât pe bazele trecutului (care este de cele mai multe ori închis).

Un lider care te impulsioneaza să crești doar pentru că spațiul așteptărilor sale este generos și încurajator, o iubită care te face să vrei să fii mai bun doar prin privirea pe care o aruncă asupra ta, un părinte care vede mai degrabă îndemânarea decât stângăcia copilului.

Aud deseori cum cineva spune cu o oarecare mândrie “nu mă cunoști” sau, și mai rău, către o audiență mai largă, “nu mă cunoașteți”. Mândria este desigur defensivă și transmite atât disconfortul ignorării propriei persoane, cât și dorința de lămurire (“știi, eu sunt mai multe decât atât, eu nu sunt așa”).

Dincolo de acestea, situația nu este deloc flatantă și nu ar trebui să stârnească mândrie. Dacă cei cărora te adresezi nu te cunosc, sunt foarte mari șansele ca tu însuți să nu fi fost în stare să te comunici în mod autentic și, mai mult, e foarte posibil să te adresezi unui public nepotrivit (neinteresat de preocupările tale sau total confuz de ceea ce reușești să transmiți).

Desigur, există o cantitate legitimă de  “nu mă cunoști” în fiecare din noi, iar această situație conturează propria izolare și, de multe ori, intimitatea propriei persoane. Există o distanță din oficiu între noi și ceilalți, însă nu aceasta mă interesează.

Mai interesantă este lupta prin care fiecare dintre noi dorim să micșorăm această distanță. Această străduință mi se pare una dintre motivațiile cele puternice: dorința de a-l întâlni pe celălalt, apetitul fiecăruia de a construi poduri către cei din jurul nostru.

A fi om înseamnă a fi în permanență pregătit de o îmbrățișare, de o întâlnire, de o privire. “Nu mă cunoști” exprimă starea tristă în care privirile celorlalți nu pătrund în zone întregi din sufletul tău. Probabil nu întâmplător una din regulile de aur ale morale este exprimată prin capacitatea fiecăruia de a se purta când este singur ca și cum ar fi privit și, invers, de a se purta când este privit ca și cum este singur.

Ne place sau nu, în spațiul privirii celorlalți este o mare parte din șansa noastră de a fi oameni și de a evolua. O privire mai puțin înseamnă o lume mai puțin, iar a fi pregătit pentru o îmbrățișare este o tehnică spirituală.

Există o parte sănătoasă a singurătății, însă cred mai mult în lumea în care atunci când doi ochi întâlnesc alți doi ochi începe cu adevărat o poveste.