Liga Optimistilor – o idee născută de Pufuleții Gusto – caută și așteaptă propuneri pentru cel mai optimism blog pentru un premiul special care va fi acordat în cadrul RoBlogFest.
Nu am un blog optimist, însă inițiativa mi-a adus aminte de un articol scris acum câțiva ani pentru the chronicle:
Pentru a te ridica din pat în fiecare dimineaţă este nevoie de o anumită doză de optimism. Pentru a face câţiva paşi este nevoie de o doză de optimism. Pentru a respira, deşi respiraţia este considerată un răspuns automat, este nevoie de asemenea de un prag minim al optimismului. Premisa cu care pornesc în acest articol este ideea că gradul de existenţă al unui sistem, a unui om, al unei idei se măsoară direct proporţional cu gradul asumat de optimism.
Citește întreg articolul: Optimismul este legea învingătorului
Cred ca era vorba de cel mai “optimist” blog
serghei, am corectat, mersi
Pingback: Crampeie din universul J&B - Concediaza-ti seful!
Ma bucur sincer ca exista initiative privind pozitivismul si optimismul in Romania.
Personal, straduindu-ma intotdeauna sa subliniez fata luminoasa a Japoniei, am ramas suprinsa cand am vazut ca asta se interpreteaza ca un negativism implicit asupra Romaniei. Mie mi se reproseaza des ca nu arat uratul, ba se insinueaza ca, de fapt, nu am, probabil, maturitatea sau inteligenta necesara sa-l observ. Ceva in genul “numai prostii / naivii vad atatea laturi pozitive” :))
M-as bucura sa existe cat mai putini oameni cu perspectiva asta si cat mai multi care accepta ca a fi optimist e o alegere, una dificila, nu totuna cu prostia/naivitatea/imaturitatea 🙂
Cel mai optimist blog ar apartine, teoretic, celui mai optimist pământean. Ei bine, cum eu nu am fost niciodată o optimistă – se vede clar și din blogul meu, probabil ar trebui să se caute și cel mai negativist blog -, aș fi curioasă cum arată cel mai optimist pământean. Dacă te expui permanent optimist, înseamnă că ești fericit din interior spre exterior și totul în jurul tău bâzâie de lumină și miresme frumoase? Am încercat din răsputeri, am avut și eu dozele mele de optimism, le mai antrenez uneori, dar în esență optimismul moare în fața a ceea ce ți se întâmplă – pentru tine sau pentru cei din jurul tău -. Optimistul vede și ce se întâmplă în jurul lui? Sau are palatul lui de cleștar? Se implică emoțional în ceva, în altceva decât observarea înmuguririi primăvăratice a copacilor? În ce constă talentul lui? De a vedea și de a selecta din realitate exclusiv componentele care îi asigură lui starea de euforie? Sunt doar un pic curioasă, pentru că aș vrea să mă pot îmbolnăvi și eu de optimism, pe termen nelimitat.