The Ottoman Centuries, Lord Kinross, New York, 1977

O carte de istorie întinsă pe 600 de pagini și scrisă ca o epopee a unui imperiu ciudat din mai mult puncte de vedere. Otomanii și-au început cariera istorică având în spate cea mai avansată armată a timpului și o administrație mai relaxată decât feudalismul european și au sfârșit cu un stat autocratic, refractar reformelor și plin de datorii care și-a câștigat pe drept apelativul de Bolnavul Europei.

În primele secole Imperiul Otoman era structurat pe baze meritocratice atât în armată, cât și în administrație. Cu trecerea timpului însă, principiul eredităţii a subminat atât elita armatei, cât şi competenţa administraţiei.

Două exemple:
– în urma campaniilor militare, spahii (cavalerie) primeau loturi de pământ care nu puteau fi moştenite. Spre deosebire de ieniceri (infanterie) care erau recrutaţi din rândul creştinilor, spahii erau turci, iar cu timpul (începând din secolul XVIII) şi-au impus ca fiefurile dobândite să fie moştenite rezultând atât o scădere a competenţei militare (îşi impuneau fii în rândurile armatei), cât şi o stagnare economică (creşterea taxelor, exploatarea excesivă a ţăranilor odată cu scăderea victoriilor – implicit a veniturilor – din campaniile militare)
– în primele secole elita administrativă şi comercială era formată din creştini (greci, evrei, albanezi, sârbi etc.), iar odată presiunea asupra lor (după epoca lui Suleiman Magnificul) din partea musulmanilor care doreau accesul la resurse şi funcţii, scăderea calităţii administrative s-a combinat cu vânzarea funcţiilor şi creşterea corupţiei în rândul funcţionarilor. [Cei mai competenţi Mari Viziri proveneau din familii creştine]

Rolul Principatelor Române, dacă nu absent, a fost minim. Suleiman Magnificul a avut 4-5 campanii de potolire a sârbilor, ungurilor şi austriecilor, iar mai târziu în secolele XVIII şi XIX, problemele mari au fost create de războaiele cu ruşii. Singurul episod românesc mai consistent întâlnit în carte a fost cel al raidurilor la sud de Dunăre făcute de Vlad Ţepes, într-un final înfrânt de turci, exilat şi înlocuit de Radu cel Frumos care a fost detronat în urma intervenţiei lui Ştefan Cel Mare.

M-a uimit – deşi era de aşteptat – cât de mult depindea soarta şi bunăstarea Imperiului Otoman de calităţile intrinseci ale sultanului. Dacă aceasta era energic, bun administrator sau un comandant militar competent sau dacă era ezitant, incompetent, influenţabil sau un prost administrator.

În primele secole, “norocul” unor sultani mari se datorează tot unui mecanism meritocratic. Fiii sultanilor guvernau provincii, făcându-şi astfel ucenicia pentru viitoarea funcţie de sultan. Cu timpul însă, în urma multor provocări din partea guvernatorilor care ajungeau deseori să dețină destulă putere pentru a o provoca pe cea a sultanului, viitorii moștenitori erau uciși sau arestați la domiciliu.

Dacă nu ar fi fost presiunea rusească, probabil Imperiul Otoman ar fi ajuns mai repede la finalul carierei sale. În ultimele secole a fost sprijinit de puterile europene pentru a se evita un dezastru geostrategic (dacă rușii ar fi cucerit Balcanii și Bosforul) și pentru a păstra echilibrul atât în Balcani, cât și în Orientul Mijlociu. Mă gândesc doar la faptul că din vidul de putere lăsat în urmă de turci în Balcani au rezultat câteva state instabile care au creat două războaie balcanice în premisele “butoiului cu pulbere” care într-un final a declanșat Primul Război Mondial.

Pe scurt, o lectură plăcută și utilă – îmi lipsea o Istorie a Imperiului Otoman – care vine în completarea curiozităţii pentru cultura turcă și Turcia contemporană.

P.S.: Am găsit cartea în fondul oferit de Biblioteca British Council pentru Lecturi Urbane şi, prin urmare, e liberă să fie oferită oricui se dovedește interesat.