Se spune că atunci când ești deprimat prinde bine să oferi ceva, să dai un cadou sau să ajuți pur și simplu. Există ceva în logica darului care ne amintește că încă mai avem forța de a oferi, că încă mai avem resurse pe care le putem împărtăși cu ceilalţi.

Cu alte cuvinte, pentru o simți gustul unei mici victorii este suficient să dăruiești.

În cartea Jertfă și răscumpărare a Părintelui Galeriu am găsit cea mai simplă expunere a unei dialectici care trece prin jertfă și prin dăruire, ajungând într-un final la răscumpărare și la libertate. Pe scurt, în mijlocul oricărui sacrificiu există o capacitate de dăruire care răscumpără, care eliberează.

E un algoritm simplu, prezent în multe tradiții spirituale, care nu contrazice cu nimic o percepție de bun simț pe care o avem cu toții. Dincolo de bunele intenții, a dărui denotă putere şi transmite ideea unui prea-plin care se revarsă. Generozitatea este, fără îndoială, cel mai curat indicator al puterii.

Ideea mi se pare inspirată dintr-un motiv și mai simplu: conține șansa fiecăruia de a-și regla stima de sine prin gesturi mici, la îndemână. E suficient să cauți puțin în jurul și interiorul tău pentru a găsi ceva de oferit celorlalți și deja ai obținut prima victorie.

În orice dar aşezăm ceva din sufletul nostru în spiritul unui sacrificiu de sine care – în loc să ne împuţineze – sfârşeşte într-o împlinire de sine. Astfel avem prima victorie, o victorie mică, dar care valorează cât acel prim pas de la începutul drumului de 1.000 de km.

O parte din măreţia fiinţei umane este cuprinsă în vulnerabilitatea de a avea în permanenţă nevoie de victorii, însă în spaţiul acestei vulnerabilităţi ne construim ca oameni, găsim sens vieţii noastre şi, la urma urmei, iubim.

Oamenii buni pe care îi cunosc constituie pentru mine tot atâtea argumente pentru a nu pleca din România. Aceştia sunt de găsit oriunde, indiferent de profesie sau de vârstă şi indiferent de oraşul de unde provin. Zilele trecute am fost la Lecturi Urbane Mediaş unde am găsit atât oameni şi cărţi, cât şi tot atâtea motive de optimism.

Mi-am promis în această an să călătoresc prin ţară şi să cunosc pe acei oameni minunaţi care fac Lecturi Urbane în oraşele proprii şi mă bucur că am avut norocul să încep acest turneu afectiv cu oraşul Mediaş. Nu am putut rezista invitaţiei Danielei Toma – responsabilă de medias.orasulciteste.ro şi-mi promisesem să mă duc indiferent de vreme şi de programul aglomerat din ultimele săptămâni.

Am coborât în gară simţind frigul şi ploaia rece care ne-au însoţit în următoarele ore. Evenimentul – programat iniţiat în parcul din Piata Ferdinand – a avut loc într-un pub unde ne-am adunat printre mese, cărţi şi adolescenţi, copii şi părinţi.

Am cunoscut câţiva oameni minunaţi, am stat la poveşti cu un domn care mi-a inspirat câteva articole, am ascultat o tănâră domnişoară recitând Luceafărul, m-am bucurat să văd interes pentru carte şi printre tinerii rătăciţi la celelalte mese şi mi-am promis să revin în acest frumos oraş.

A doua zi, dimineaţa, ne-am pierdut plimbându-ne printre străduţele misterioase şi clădirile vechi purtând amintirea oamenilor cunoscuţi şi a poveştilor aflate într-un oraş în care am călcat pentru prima oară şi pe care nu-l voi ocoli în excursiile viitoare.

Foto: Geanina Balea

P.S.: Am savurat mâncare chinezească în inima Ardealului la Restaurant Zen.

Avem o alergie atât de mare la lingușeală încât nimeni nu mai îndrăznește să-și manifeste admirația de teamă să nu fie taxat.

Când trecutul poartă mai multe înfrângeri decât victorii, relaxarea se estompează şi apare agresivitatea pe care o observăm cu toții în jurul nostru. La televizor, în presă, în privirile oamenilor de pe stradă sau din metrou. E o tensiune în aer încât uneori cel mai mic gest poate electrocuta orice situație.

Moștenirea unui trecut înfrânt este valabilă atât pentru o națiune, cât și în cazul fiecăruia dintre noi. Oamenii sunt agresivi atunci când nu au motive de mândrie pentru trecutul propriu, atunci când se zbat pentru un prezent decent și atunci când viitorul nu oferă prea multe perspective.

Românii sunt agresivi pentru că au fost taxati atunci când au coborât garda și pentru că multe situații se rezolvă în urma unei atitudini mai dure. “Până nu intri în ei, nu obții nimic”, “Trebuie să te enervezi ca să fii băgat în seamă”, “Trebuie să țipi ca să se rezolve ceva” sunt doar exemple.

Când ai impresia că toți se calcă în picioare, nu-ți rămâne decât să iei inițiativa și să calci tu primul în picioare pe ceilalți.
Când ai puține motive de mândrie, te simți foarte ușor călcat în picioare și devii alergic la orice urmă de relaxare, încredere și admirație.

În mijlocul aceste amprente stilistice, a admira este o atitudine moale care denotă slăbiciune și este imediat ridiculizată. Doar naivii admiră, cei realiști știu că în spatele oricăruia sunt interese egoiste și fiecare urmărește ceva. De la neîncredere la agresivitate nu este decât un pas pe care majoritatea românilor nu ezită să îl facă.

Când te simți înfrânt, nu ai nici forța și nici motivele pentru a admira.
Când te simți înfrânt, devii suspicios și confunzi ușor admirația cu lingușeala.

Totuși, admirația este asociată succesului în ambele sensuri. Ea creează și întreține succesul. În plus, admirăm oameni de succes și observăm că oamenii de succes sunt cei care au curajul să își riște primii admirația.