Street Delivery este locul unde am trăit multe povești frumoase în anii anteriori: alături de Soupnights, alături de Lecturi Urbane și împreună cu mulți prieteni
————— Proiectele pot fi înscrise până pe data de 15 mai, pe site-ul www.streetdelivery.ro, completând formularul online. Acestea trebuie să se încadreze în una din sectiunile evenimentului: arte, arhitectură, copii, film, food, muzică, sport, târg, workshop, altele.
StreetDelivery este un proiect demarat de Ordinul Arhitecților din România și de Fundația Cărturești în 2006, care își propune să transforme strada Arthur Verona într-un traseu cultural-pietonal ce leagă Grădina Icoanei de Grădina Cișmigiu, după cum este prevăzut în Planul Urbanistic Zonal «Trasee culturale: str. Arthur Verona – str. Icoanei», proiect validat, având la bază un regulament de urbanism.
Petrecerile Desperados sunt renumite pentru sălbăticia lor. Nebunia unei asemenea petreceri cuprinde, pe lângă căzi pline cu berea cu gust de tequila, graffiti, acrobații cu șerpi, șopârle și fachiri, muzică bună și tot felul de animatori.
Ştiam aceste lucruri din auzite, însă pentru a fi cu adevărat convins se pare că aveam nevoie de un motiv în plus. Și ce motiv!
Scriu rândurile acestea de la o mică distanță de o șopârlă gecko leopard cu care m-am pricopsit pentru că declarasem pe proprie răspundere că-mi plac petrecerile neconvenţionale.
Nu credeam ieri când aşteptam invitaţiile la petrecerea Desperados de pe 12 mai – începând cuora 21:30 la Hala Automatica de pe Calea Floreasca nr. 159, aşadar nu credeam că voi primi şi o şopârlă mică şi simpatică (click pe poza din articol) cu care încă încerc să găsesc o cale de socializare relaxată. Mă gândesc că atâta timp că nu va creşte la o dimensiune de 2 m, cred că mă pot împăca cu o şopârlă drept animal de casă.
Pe lângă sălbaticul asociat brandului Desperados, petrecerea are un line-up pe măsură: Şuie Paparude, Les Elephantes Bizzares şi Sistem.
Pentru că nu vreau să mă bucur doar eu de petrecere, ofer 10 invitații duble (e păcat să mergi singur la toată nebunia asta) în schimbul unor comentarii care să cuprindă cele mai nebune și îndrăznețe mesaje scrise pe un tricou. Gândește-te la un mesaj rebel pe care l-ai văzut sau pe care ți l-ai dori pe un tricou, lasă-l într-un comentariu și ne vedem la petrecere!
Sunt oameni care ne influenţează viaţa într-un mod atât de subtil încât abia după mulţi ani ne putem da seama de aportul unei asemenea bune întâlniri. În cazul meu, au trecut mulţi ani pentru ca o asemenea întâlnire să mi aşeze în suflet dintr-un motiv foarte simplu. Adolescenţa a constituit pentru mine o perioadă în care m-am definit prin opoziţie faţă de orice. Faţă de liceu (pe care îl simţeam faţă ca un mormânt al personalităţii), faţă de profesorii de atunci şi evident faţă de părinţi.
Revolta nu era totuşi generalizată. În mijlocul acestei fronde au existat breşe calde create de oameni care m-au inspirat şi de la care am învăţat. Unul dintre aceşti oameni a fost profesoara mea de limba română din liceu, doamna Burghelea. I-am purtat în aceşti ani o amintire difuză pentru că am ieşit din liceu mâncând pământul, la fel cum cineva iese după mulţi ani dintr-o instituţie de corecție.
Doamna Burghelea era un ghem de femeie pe care, în ciuda înălţimii, nu reușeai să privești decât de jos. Părea că stă pe un piedestal invizibil care se impunea în jurul ei şi îmi este greu și acum să înțeleg cum reușea să stăpânească o clasă de mate-fizică cu prea puțini colegi interesați de literatură.
Impunea respect dincolo de propria statură și fiecare lecție era un scenariu care te implica cu totul. Zâmbea rar, iar atunci când o făcea, simţeai că ceva frumos cu adevărat se întâmplă.
Era acel gen de profesor care respira propria materie într-un mod care îmbina pasiunea și rigoarea, iar în mijlocul acestei combinații, se odihnea o corectitudine care te amețea. Ori de câte ori, în vreo teză, riscam o interpretare proprie, nu știam la ce să mă aștept. Puteam să primesc un calificativ bun sau riscam să-mi găsesc caietul de teză marcat cu roșu în spatele unei note rușinoase.
Doamna Burghelea a fost unul dintre acei oameni pentru care cărțile constituiau elemente vii și necesare în clădirea oricărei vieți autentice şi ne îndemna în mod constant să citim. “Acum, căci mai târziu nu veți mai avea tot timpul din lume”.
M-am izbit de această vorbă în anii de salariat când cumpăram cărți și nu avea timp să le citesc. În timpul facultății, situația fusese inversă: aveam timp, însă nu aveam bani să-mi cumpăr toate cărțile pe care mi le-aș fi dorit.
Îmi aduc aminte de dezamăgirea pe care i-am provocat-o în ultimul an de liceu. Ajunsesem la Cioran, Noica sau Eliade, îmi cunoaștea pasiunea, însă multe dintre aceste lecţii le-am ratat. Pierdeam nopţile în lecturi şi de multe ori nu mai reuşeam să mă trezesc pentru primele ore. În ziua când a predat Cioran am absentat motivat de aceleaşi preocupări nocturne şi nu mică mi-a fost mirarea când colegii mi-au povestit apoi: “Te-a aşteptat, ar fi dorit să facă lecţia cu tine”.
Am pierdut câteva lecţii, însă am păstrat amintirea unui profesor pentru care propria materie constituia o iniţiere către sensuri ascunse în opere, autori şi destine. Când am aflat de iniţiativa Avon de a spune povestea a 125 de femei remarcabile, m-am gândit imediat la doamna Burghelea. Atât ca profesor de limba română, cât şi ca om.
Campania Avon se desfășoară în perioada 28 Martie – 15 August 2011, perioadă în care fiecare putem propune numele unei femei cu o poveste specială. O mamă, un profesor, o iubită. Femei care au influențat destine și au conturat în jurul lor oaze de demnitate și decență.
Nu ai avut niciodată impresia că valorile oamenilor sunt un alt nume pentru propriile lor angoase? Că oamenii îşi aleg doar acele principii care nu îi obligă la riscuri, că mulţi dintre noi ne alegem acele valori care nu ne scot din zona noastră de confort?
Nu este de mirare ca oamenii să caute siguranţă şi confort, însă sunt uimit de cât de multe lucruri nedemne pot face oamenii doar pentru a nu fi expuşi, doar pentru a nu ieşi din zona de confort, doar pentru a se agăţa de adăposturi iluzorii.
Adăposturile iluzorii pot fi atât oamenii cu care ne-am obişnuit, cât şi ideile (judecăţile sau prejudecăţile) cărora le-au luat mult timp să se aşeze în noi înşine. Oamenii şi ideile cu care ne înconjurăm poartă la urma urmei chipul şi asemănarea noastră.
Ș-am ieșit în câmp râzând mi se pare unul dintre cele mai frumoase versuri eminesciene. Este unul dintre preferatele mele nu doar pentru multiplele interpretări, cât şi pentru exprimarea unei situaţii fundamentale ale condiţiei umane. A ieşi în câmp înseamnă a ieşi din zona de confort oferită de pădurea copilăriei, înseamnă a renunţa la un adăpost, iar a face acest lucru râzând constituie eroismul situaţiei.
Dincolo de căutarea confortului, oamenii au dorit întotdeauna să iasă din adăposturi, să îşi probeze fricile, să îşi consume curiozităţile. Rasa umană a evoluat tocmai datorită acelor oameni care au îndrăznit să iasă din peşteri, care au riscat dincolo de propriile temeri şi propriile siguranţe.
Fiecare deţine o parte din soluţie. A ieşi în câmp – unde este vânt şi unde poţi fi văzut şi atacat din toate unghiurile – este un gest pe care îl repetăm vrând-nevrând zilnic atunci când ne ridicăm dintr-un pat şi confortabil, când mergem la muncă, când ne expunem intemperiilor unei zile, când lasăm distruse zidurile dintre noi şi ceilalţi. Singura diferenţă este că unii fac toate acestea râzând, în timp ce unii îşi transformă zona de confort în propria colivie.
Toți ajungem în momente când avem nevoie de un împrumut, indiferent că ne împrumutăm de la prieteni (în general, sume mici) sau de la bănci (sume mari).
Consider că un credit este bun și implicit util atunci când rezolvă o problemă sau atunci când cu ajutorul lui îţi îndeplineşti un obiectiv. Ştiu cazuri fericite în urma unor împrumuturi bancare şi am fost curios dacă sunt singurul care vede şi partea bună a situaţiei. Am întrebat pe Facebook şi, dincolo de rezervele obişnuite, câteva dintre răspunsuri au conţinut şi “poveşti de succes”.
Cineva şi-a luat motocicletă şi scooter cu două credite care acum sunt în faza finală de rambursare. Câţiva şi-au îndeplinit visul de a avea o casă a lor, iar câţiva au povestit despre afaceri pornite cu ajutorul unor împrumuturi.
Desigur, indiferent că rezolvă o problemă curentă sau că te ajută la îndeplinirea unor obiective viitoare, decizia de a face un credit nu este una simplă. Sunt atât de mulţi factori implicaţi şi atâtea variabile, încât acest pas trebuie cântărit cu atenţie.
Trebuie să îţi alegi bine momentul, trebuie să îţi analizezi bine bugetul, să vezi ce avans poţi oferi (dacă este vorba despre o locuinţă), să compari ofertele diverselor bănci. Dincolo de acestea, mai vin condiţiile care ţin de creditul propriu-zis: moneda aleasă, comisioanele, dobânda (fixă sau variabilă), perioada de rambursare, cât îţi permiţi să plăteşti în fiecare lună, dacă vrei ca ratele să fie egale sau descrescătoare sau dacă dorești o perioadă de grație.
Partea bună este că toate acestea se pot alege, se pot negocia şi se pot stabili în acord cu banca respectivă (în limite decente pentru ambele părţi). De citit cu atenţie în contractul de credit termenii şi condiţiile de acordare a împrumutului
De exemplu, în cazul cumpărării unei case, am găsit Ghidul investitorului in imobiliare un instrument foarte util prezentat într-un stil simplu şi direct.
Este într-adevăr o perioadă de relansare a ofertelor din partea băncilor, iar BCR (singura bancă cu care lucrez online) a lansat Creditul Divers BCR (fără garanții imobiliare, 0% comisioane, cea mai mica rată lunară, protecție financiară în caz de șomaj) care este poziţionat atât pentru nevoile personale, cât şi drept un credit de refinanţare pentru orice tipuri de clienţi (indiferent dacă au sau nu un istoric BCR).
Există de asemenea un concurs care se derulează zilnic cu o condiție simplă: participanții trebuie să solicite efectuarea unei simulări pentru un credit în lei/euro la orice unitate BCR.
Indiferent de orice decizie, important este să rămânem informați și să căntărim bine toate opțiunile. Dincolo de problemele pe care le poți rezolva printr-un împrumut și dincolo de proiectele personale, în ce condiții ți-ai face un credit?
În fiecare an, asociații, fundații și inițiative concurează pentru a convinge cât mai mulți oameni de a dona cei 2%. Anul acesta, dintre multe idei și spoturi de campanie, doar o singură poveste mi-a atras atenția. Este vorba despre asociația Salvează Vieți.
M-au impresionat spoturile (sunt autentice și au impact), însă cauza m-a convins cu adevărat: crearea primului Centru de Excelență în tratarea cancerului la copii din România.
Au fost luate câteva interviuri cu câțiva dintre participanți (Ionuț Bunescu, Alex Negrea sau Bogdan Dăscălescu) și câțiva călători, intervenții uneori serioase, alteori haioase, iar la final am punctat o scurtă prezență în studioul emisiunii vorbind despre ideea din spatele orasulciteste.ro
Înregistrarea poate fi vizionată aici (începând cu minutul 36).
Dincolo de activitățile tradiționale de Paște, mi-am luat timp pentru a termina o carte extraordinară. Văzusem Hotel Rwanda, însă povestea adevărată care a inspirat filmul – An Ordinary Man scrisă de Paul Rusesabagina – mi-a luminat aceste sărbători.
Nu știi ce să admiri mai întâi: modestia unui om care nu se consideră erou (“I was a hotel manager doing his job”, repetă adeseori în carte), meditațiile sale fără parfum moralist în urma genocidului din Rwanda, scriitura savuroasă sau modelul pe care acest om îl lasă în urmă pentru generațiile viitoare.
Paul Rusesabagina a adăpostit 1.268 de oameni timp de două luni în hotelul la care era manager folosindu-și relațiile, determinarea și cuvintele pentru a le salva viețile în contextul unui genocid în care aproximativ 800.000 de oameni au fost măcelăriți într-o 100 de zile. Adică în jur de 5 vieți pe minut. Paul a salvat 1.268 de vieți, adică echivalentul a patru ore din cele 100 de zile ale genocidului în urma căruia un milion de copii au rămas fără părinți (enfants du mauvais souvenir).
Într-o țară cât patru județe, numită uneori Elveția Africii pentru caracterul sau liniștit, aproape un milion de oameni au fost omorâți (pe motive etnice) în câteva luni. Totul sub privirile unui misiuni militare ONU staționate în Rwanda, totul sub lupa mediatică a mass mediei internaționale și totul în indiferența marilor puteri care au ezitat să întervină.
Genocidul a durat din aprilie până în iulie 1994, mulți dintre arhitecții săi au fost judecați și condamnați, Paul s-a mutat într-un final cu familia sa în Belgia (unde trăiește și acum), iar Rwanda a fost împânzită de monumente sub deviza Never Again. Multe din problemele care au dat naștere atrocităților nu s-au rezolvat şi mai este un drum lung de parcurs.
Citind această carte, am fost martorul la încăpăţânarea cu care cineva a crezut în oameni, deşi avea destule dovezi care îi indicau contrariul. Dovezi privind răutatea celor din jur găsim cu uşurinţă şi de multe ori ne complacem să credem că sunt singura realitate, însă, dincolo de aparenţe și contexte, rămâne credința în oameni, singura care poate duce lucrurile mai departe.
Una din lecțiile aceste cărți este ideea că atunci când îți pierzi credința în oameni, îți pierzi propria umanitate, iar aceasta este o valoare care trebuie probată în fiecare zi.
People are never completely good or completely evil. And in order to fight evil you sometimes have to keep evil people in your orbit. Even the worst among them have their soft side, and if you can find and play with that part of them you can accomplish a great deal of good. In a era of extremism you can never afford to be an extremist yourself.
Facts are almost irrelevant to most people. We make a decision based on emotion and the justify them later with whatever fact we can scrounge up in our defense. […] “Reason” is usually an afterthought, nothing more that a cover story for the feelings inside.
The individual’s most potent weapon is a stubborn belief in the triumph of common decency.
Whoever does not talk to his father never knows what his grandfather said.
Even the best of us can be slaves to our self-regard.
There is a saying in Rwanda: “Every man has a secret corner of his mind that nobody will ever know.”
Human beings were designed to live sanely and sanity always returns.
La ultima ediție de Lecturi Urbane la metrou din această primăvară m-am gândit la un mic experiment. Am așezat o carte pe un scaun gol și, deși eram curios ce se va întâmpla cu ea, n-am stat să o păzesc. Am citit însă la Cristina Mitu povestea care a ieșit de aici:
A trecut o statie, apoi iarasi una….am ajuns la Dristor. In timp ce asteptam ca metroul sa o urneasca, o carte a fost lasata pe scaunul liber din dreapta mea. Citește întreaga poveste
