Nu ai avut niciodată impresia că valorile oamenilor sunt un alt nume pentru propriile lor angoase? Că oamenii îşi aleg doar acele principii care nu îi obligă la riscuri, că mulţi dintre noi ne alegem acele valori care nu ne scot din zona noastră de confort?

Nu este de mirare ca oamenii să caute siguranţă şi confort, însă sunt uimit de cât de multe lucruri nedemne pot face oamenii doar pentru a nu fi expuşi, doar pentru a nu ieşi din zona de confort, doar pentru a se agăţa de adăposturi iluzorii.
Adăposturile iluzorii pot fi atât oamenii cu care ne-am obişnuit, cât şi ideile (judecăţile sau prejudecăţile) cărora le-au luat mult timp să se aşeze în noi înşine. Oamenii şi ideile cu care ne înconjurăm poartă la urma urmei chipul şi asemănarea noastră.

Ș-am ieșit în câmp râzând mi se pare unul dintre cele mai frumoase versuri eminesciene. Este unul dintre preferatele mele nu doar pentru multiplele interpretări, cât şi pentru exprimarea unei situaţii fundamentale ale condiţiei umane. A ieşi în câmp înseamnă a ieşi din zona de confort oferită de pădurea copilăriei, înseamnă a renunţa la un adăpost, iar a face acest lucru râzând constituie eroismul situaţiei.

Dincolo de căutarea confortului, oamenii au dorit întotdeauna să iasă din adăposturi, să îşi probeze fricile, să îşi consume curiozităţile. Rasa umană a evoluat tocmai datorită acelor oameni care au îndrăznit să iasă din peşteri, care au riscat dincolo de propriile temeri şi propriile siguranţe.

Fiecare deţine o parte din soluţie. A ieşi în câmp – unde este vânt şi unde poţi fi văzut şi atacat din toate unghiurile – este un gest pe care îl repetăm vrând-nevrând zilnic atunci când ne ridicăm dintr-un pat şi confortabil, când mergem la muncă, când ne expunem intemperiilor unei zile, când lasăm distruse zidurile dintre noi şi ceilalţi. Singura diferenţă este că unii fac toate acestea râzând, în timp ce unii îşi transformă zona de confort în propria colivie.