Îmi place să mă joc la fel cum peștelui îi place apa. Îmi plac provocările și competițiile și cred că jocul este cea mai la îndemână activitate prin care te poți bucura de faptul ciudat de a fi în viață.

Joc fotbal și tenis cu piciorul, îmi place șahul și mima, nu refuz o partidă de cărți, table sau o zbenguială în jurul unei mese de ping pong, o alergare după comori sau o bătaie cu apă în parc. Ceva ar trebuie să se schimbe dramatic în sensibilitate mea pentru ca aceste activități să mi se pară plictisitoare.

Dincolo de recompensa imediată (te simți fantastic!), jocul este un bun prilej de a mă cunoaște și de a mă testa pe mine însumi. Aflu cum mă port câștigând sau cum mă repliez după ce pierd. Îmi dau seama când nu sunt concentrat, când mă bucur prematur, când cad într-o pasă în care nimic nu-mi iese, când pariez totul pe o situație sau când joc imprudent tocmai atunci când nu risc nimic.

Dincolo de aventura cu propriul sine, jocul este un bun prilej de a-l cunoaște pe celălalt. Îi vezi stilul de joc, îi vezi jubilarea sau frustrarea, egoismul sau altruismul (atunci când e un joc în echipă), rezistența psihică sau renunțarea, stăpânirea de sine sau oftica. Poți cunoaște un om în mijlocul unui joc mult mai bine decât dacă ați ieși la o bere.

Nu e de mirare că multe negocieri la nivel înalt se fac pe terenul de golf unde poți afla multe lucruri despre partenerul sau adversarul tău. Nu e de mirare că jocurile sunt folosite intensiv în team building și în tot felul de sesiuni de training. Bineînțeles că și animalele se joacă, își testează calitățile și se perfecționează jucându-se, însă doar în cazul oamenilor jocul a devenit cel mai la îndemână instrument de cunoaștere.

Dincolo de toate acestea, jocul este cel mai simplu prilej de a cunoaște un străin și de a crea o legătură. Este acea încredere care suspendă suspiciunile firești și creează o lume în care toți sunt egali și dansează după același ritm.

Când e vorba să nu facă nimic, oamenii nu ezită să-și găsească tot felul de scuze, unele slabe, iar altele cu parfum de credibilitate. Când e vorba să se justifice, mulți nu ezită să scoată la înaintare orice motiv găsit în trecutul sau în prezentul lor.

E bine să ai un job din care să-ți plătești facturile, însă nu e bine ca jobul să-ți justifice acreala, dezamăgirea sau lipsa de orientare. E o situație des întâlnită ca cineva să se scuze că nu a făcut aia sau aialaltă pentru că are un job, pentru că nu are timp, pentru că se întoarce obosit acasă.
“Știi, eu am job, n-am timp de…”
O slujbă devine foarte ușor un scut care ascunde lenea și înfrângerea.

Dincolo de job, copiii sunt o scuză la fel de des întâlnită, iar situația poate deveni și mai gravă în acest caz. Dincolo de scuza de a nu face nimic, copiii sunt folosiți frecvent ca justificare pentru a face lucruri mai puțin demne. A avea copii este pentru mulți o cale liberă de a fi lacomi și zgârciți, de a se neglija și de a fi total indiferenți la ceilalți din jur.
Nu trebuie să cauți mult pentru a vedea cum cineva înșeală și calcă pe cei din jur doar pentru că are copii acasă și trebuie să mănânce și ei ceva.

Aceleași lucruri care pot lucra pentru binele nostru (un job și niște copii pot fi trambuline către o viață împlinită), aceleași condiții ne pot înfunda făcându-ne să ne mișcăm prin viață cu niște ghiulele agătațe de picioare.

Dacă analizez cu sinceritate lucrurile din viața mea, observ că totul se reduce la mine însumi, la deciziile proprii și la asumarea lor. Nu pot imputa nimănui că m-a frânat. Dacă mă simt obosit și înfrânt, nici jobul și nici copiii nu mă vor salva de propriile responsabilități.

La fel cum nu poți da vina pe mediu sau pe proprii părinți că te-au crescut cum te-au crescut, vine o vreme când toate scuzele expiră și rămâi singur cu tine însuți și o mare oglindă unde poți privi cu jenă sau cu mândrie.

PS: Poza mi-a plăcut, nu are legătură directă cu articolul.

Acum ceva vreme, când am fost la Monday’s, cineva a întrebat cum îți dai seama că ești pasionat de un lucru. Printre alte motive, răspunsul a fost simplu: când faci ceea ce faci şi atunci când nu eşti plătit, îţi dai seama că pui pasiune, realizezi că eşti fidel ţie însuţi.

M-am gândit în primul rând la mine, la proiectele mele şi la blogul meu. Îmi place să scriu și îmi place să mă implic. Am blogul de mai bine de 5 ani și-mi place la nebunie blogging-ul. Dacă pe parcurs am început să câștig și bani din blogging, a fost cu atât mai bine, însă aș scrie (și scriu!) și atunci când nu sunt plătit.

Mă regăsesc în ce a scris Alex, nu simt nevoia să mă deconectez pentru că îmi place ceea ce fac și nu simt povara conectării. Dacă ar fi să aleg între vacanțe și provocări, aleg din start provocările. Ele mă fac să mă simt viu, ele mă fac să evoluez.

Banii sunt buni și sunt cu atât mai buni atunci când vin în mijlocul unei pasiuni, atunci când îi primești făcând ceea ce-ți place. Este unul dintre acele teste autentice ale pasiunii tale: indiferent dacă câștigi sau nu bani, tu îţi urmezi propria pasiune.

Banii te strică atunci când ești plătit pentru ceea ce nu-ți place să faci, atunci când ești constrâns să te schimbi pentru a-i câștiga. Atunci când pui suflet în ceea ce faci, devine un lucru firesc să câștigi bani din pasiunile tale. Ai senzația că ești recompensat doar pentru că ești tu însuți şi îţi urmezi propriile vise, iar această recompensă face toată relaxarea din lume.

Când sunt milioane de oameni care nu trăiesc din pasiunile lor, nu poţi decât să te simţi norocos şi recunoscător pentru şansa de a face ceea ce–ţi place şi a câştiga bani din asta.

E o situație atât de des întâlnită încât am impresia că e o lege în toată firea: în multe întâmplări actuale sunt pus în fața unor conflicte din trecutul meu. Conflicte care nu au fost rezolvate, temeri care nu au fost înfruntate și care acum reapar în prezentul meu ca o provocare.

Îmi vin în minte acele filme în care eroul rezolvă situația de la final depășindu-și un complex, o vinovăție sau o angoasă din propriul său trecut. Dacă îi este frică de apă, e aproape sigur că ultima bătălie va fi în apă. Dacă a rănit pe cineva, în mod sigur prezentul va oferi o şansă de răscumpărare a păcatelor trecut.

Nu este greu să observi cum în mijlocul multor situații decisive reapare o teamă din copilărie, un complex care te macină de ani de zile sau o frustrare care îți tot dă bătăi de cap. Este ca și cum propriul trecut bântuie prezentul pentru a-ți încerca temerile și capacitatea de a merge înainte.
Este ca și cum nu ai putea ieși pe ușă până nu deschizi ușa de la dulap. Poate vei reuși să ieși din cameră, însă amintirea acelui dulap îți va îngreuna cu siguranţă pașii.

Orice victorie a prezentului conține în același timp o rezolvare a unei situații din trecut.

Această situație mi-a creat de multe ori intuiția că viața este un imens mecanism de învățare. De ce ți-e frică, nu scapi traduce o probă inițiatică cu rol de învățare. Un trecut nerezolvat începe să bântuie, este fantomatic și devine anti-viață.

Dacă am scris cândva despre capacitatea de confirmare a trecutului, cum se mulează pe orice stare de spirit din prezent, aceste rânduri sunt despre antagonismul pe care un trecut îl poate reprezenta, despre piedicile și frânele care zac în copilăria și în adolescența noastră.
Orice fantomă care te urmărește se hrănește din temerile şi laşităţile propriului trecut. Este ca şi cum fiecare demon poartă o parte din propriul nostru chip.

Soluția este prezentă în toate miturile, în toate basmele și în toate filmele: înfruntarea trecutului, rezolvarea propriilor conflicte și transformarea lor în pedale de accelerație la finalul unui proces de acceptare a propriei persoane, cu bine şi cu rele.