Îmi place să mă joc la fel cum peștelui îi place apa. Îmi plac provocările și competițiile și cred că jocul este cea mai la îndemână activitate prin care te poți bucura de faptul ciudat de a fi în viață.

Joc fotbal și tenis cu piciorul, îmi place șahul și mima, nu refuz o partidă de cărți, table sau o zbenguială în jurul unei mese de ping pong, o alergare după comori sau o bătaie cu apă în parc. Ceva ar trebuie să se schimbe dramatic în sensibilitate mea pentru ca aceste activități să mi se pară plictisitoare.

Dincolo de recompensa imediată (te simți fantastic!), jocul este un bun prilej de a mă cunoaște și de a mă testa pe mine însumi. Aflu cum mă port câștigând sau cum mă repliez după ce pierd. Îmi dau seama când nu sunt concentrat, când mă bucur prematur, când cad într-o pasă în care nimic nu-mi iese, când pariez totul pe o situație sau când joc imprudent tocmai atunci când nu risc nimic.

Dincolo de aventura cu propriul sine, jocul este un bun prilej de a-l cunoaște pe celălalt. Îi vezi stilul de joc, îi vezi jubilarea sau frustrarea, egoismul sau altruismul (atunci când e un joc în echipă), rezistența psihică sau renunțarea, stăpânirea de sine sau oftica. Poți cunoaște un om în mijlocul unui joc mult mai bine decât dacă ați ieși la o bere.

Nu e de mirare că multe negocieri la nivel înalt se fac pe terenul de golf unde poți afla multe lucruri despre partenerul sau adversarul tău. Nu e de mirare că jocurile sunt folosite intensiv în team building și în tot felul de sesiuni de training. Bineînțeles că și animalele se joacă, își testează calitățile și se perfecționează jucându-se, însă doar în cazul oamenilor jocul a devenit cel mai la îndemână instrument de cunoaștere.

Dincolo de toate acestea, jocul este cel mai simplu prilej de a cunoaște un străin și de a crea o legătură. Este acea încredere care suspendă suspiciunile firești și creează o lume în care toți sunt egali și dansează după același ritm.