– Să te ferească Dumnezeu să ceri vreodată iertare femeii pe care o iubeşti dacă ai greşit cumva faţă de dânsa! îl sfătuieşte Dmitri pe Alexei Karamazov. Iar apoi continuă:
– În toate femeile, fără exceptie, mocneşte dorinţa sălbatică de-a jupui omul de viu.

De idei de acest fel este plină cămara prejudecăţilor masculine cu privire la femei. Spunând prejudecăţi, nu mă gândesc la ceva eronat din start, ci la o idee care are multe şanse de-a fi neadevărată. Astfel, ce “prejudecăţi” ar mai fi?

• femeia nu trebuie să te simtă bun/sufletist, căci imediat stipulându-ţi slăbiciunea, te încăleca.

• nu plânge în faţa unei femei, nu te va mai respecta în veci.

• fii mândru, chiar dacă mândria ta este prostească. Mai bine bărbat mândru şi prost decât fătălau obiectiv cu propria imagine. Mai bine bărbat prost decat pămpălau deştept!

• chiar şi atunci când are dreptate, femeia trebuie pusă la punct.

• femeia este un animal de pradă – she’s a predator posing as a house pet. Cu o inteligenţă emoţională superioară bărbatului, va taxa cu un fler de felină orice pas greşit, orice imprudenţă.

• nu trebuie să-ţi pese sau în cel mai bun caz, nu trebuie să arăţi că-ţi pasă. Mai bine porc murdar decât viţel curat.

Imaginea ambivalentă pe care o are femeia în general (cealaltă perspectivă o prezintă drept o eroină, martiră, cu spirit de sacrificiu, drept un companion de încredere, cu picioarele pe pământ, dătătoare de echilibru şi căldură etc.) mă trimite cu gândul la “femeia modernă”. Independentă, ambiţioasă, sigură pe ea insasi, speriată de singurătate (femeile urbane par mai speriate de singurătăte decât suratele lor de la ţară?), atrasă pe lângă calitătile clasice ale barbatului (stabilitate, siguranţă financiară) mai degrabă de latura emoţională (unii ar spune efeminată) a bărbatului noului mileniu (care pare conectat mai bine la latura androgină a psihicului său) şi de abilităţile lui tehnice (un geek, cum povestea Andressa, cineva care sa te ajute când ai problemă cu calculatorul, cineva care sa te înveţe php, sa-ţi facă un banner etc.).

Pe scurt, habar n-am cum este conturat portretul femeii moderne şi cum trăsăturile ei clasice se filtrează în noua imagine, la fel cum nu ştiu câtă cautare mai au barbaţii care ştiu sa cosească în detrimentul celor care ştiu să facă distincţie între tipurile de Axion existente pe piaţă.

– Lasa-ma sa-mi tihneasca mancarea! are in spate supozitia ca masa trebuie luata intr-o stare psihica propice digestiei. Lumea din jur nu trebuie sa vorbeasca tare, nu trebuie sa se foiasca, nu trebuie sa stea pe/in capul mancatorului. Un complex bine definit de factori al caror rol paleativ nu trebuie ignorat.
Daca inainte alimentatia zilnica era supusa unor ritualuri extrem de precise (masa trebuia luata regulat, cu familia, la masa din bucatarie, nu la televizor sau la calculator), acum intr-o era a individualismului (ador expresia asta), e nevoie doar de confortul intim al mancatorului. Paradoxal, cererea tihnei la masa este destul de traditionala si superstitioasa. Fast food-ul nu cere tihna, cere doar eficienta digestiva. Putem manca pe strada, in trafic, la terase, in lift. Zilnic ma misc de la A la B si-n acel timp pot manca ceva. La celalat capat observam superstitia ca o masa luata in ne-tihna nu pica bine, iar daca o masa nu pica bine exista mari sanse ca echilibrul fiziologic si emotional al zilei respective sa se duca dracului.

– De ce esti satiios?
Satios este cineva (de regula, antipatic) care se baga in sufletul tau (imaginat ca o cavitate), care te agaseaza, care iti poate strica buna dispozitie sau care, cel putin pentru a-ti mentine buna dispozitie cere o anumita cantitate de energie psihica din partea celui sufocat. Ca si expresia precedenta, si aceasta cere un context minim de rulare a activitatilor cotidiene. Intr-un fel spune Am nevoie de niste conditii minime sa fiu, iar tu tu mi le tulburi. O persoana satioasa este evitata nu doar in virtutea continuitatii indeletnicirii lui, ci mai degraba prin declansarea mecanismelor defensive in mintea celui satiat. Azi m-ai sufocat si maine te voi evita nu doar pe baza probabilistica ca vei fi si maine satios, ci pur si simplu pentru ca mintea mea va declansa aceleasi reactii obositoare de aparare, cu alte cuvinte, poate sufla in orice iaurt uman.

Janghina desemneaza un obiect uzat moral sau fizic. Ex.: janghina de masina, janghina de calculator, e o janghina de om.

Pentru numele lui Dumnezeu este o expresie folosita amiabil pentru a intari nota ironica sau iritata unei replicii facand apel la un patetism ostentativ. Exemple:
– Pentru numele lui Dumnezeu, te duci la biserica in loc sa vii cu noi?
– Pentru numele lui Dumnezeu, nu ma mai deranja cu toate prostiile!

Nazdravan este un apelativul spontan pe care o femeie il spune unui barbat pentru a sublinia creativitatea lui erotica.

Daca aveti idei de alte cuvinte si expresii, va rog comunicati-le.

Pe langa faptul ca melodia suna foarte bine, iar videoclipul e bine facut, ma gandesc c-a fost nevoie sa filmeze niste englezi ca sa vad o parte din pitorescul lumii rurale romanesti. A fost nevoie de-o privire din afara ca sa-mi dau seama de o frumusete a locului (incluzand si oamenii) pe care nu cred c-o poti intalni in alte parti.

Dincolo de aceasta Romanie pitoreasca e o Romanie saraca, iar uneori mizera si privita comercial, pare o Cubă (si in Cuba s-au filmat multe videoclipuri pitoresti) in care lucrurile au incremenit, in care masinile sunt modele din anii ’50, iar ustensilele casnice tradeaza aceeasi epoca. Criteriul aprecierii dezvoltarii este unul temporal? O tara inapoiata nu e doar in spatele celor dezvoltate, ci pare si in urma lor temporal vorbind. Ca si cum tu te afli in spatele meu pentru ca bucla mea temporala mi-a creat iluzia avansului spatial.

Videoclipul mi-a adus aminte de-o scena din adolescenta. O invit pe prietena americanca la o excursie pe dealurile din jurul Moinestiului. Piesaje frumoase, uliti, paduri, case rasfirate, sonde etc. Sunandu-i telefonul si probabil fiind intrebata unde e, a punctat foarte sugestiv senzatia:
– Totul in jur parca e din secolele XVII-XVIII.

I-a placut ce-a vazut, insa chestiile alea nu ii erau contemporane, aveau o doza de irealitate, pareau din alt timp. Genul acesta de privire istorica, temporala in detrimentul celei uzuale (peisaje rurale ce sunt totusi contemporane, sunt aici etc.) mi s-a parut specifica unui mod occidental de-a vedea lucrurile. Singurul timp real este ritmul trait de ei insisi, iar alteritatile culturale nu numai ca sunt situate spatial altundeva, in alta lume (ex. lumea a treia), ci sunt si in alt timp (distanta devine si mai mare). In multe situatii judecam lucrurile pe o scara temporala (cu sageata evolutiei in dreapta/sus): cutare gest e adolescentin, infrastructura este la nivelul anilor ’70, iar moda pare istoria in capriciile ei.

Din videoclipul de mai sus, daca extragi masinile, antena satelit si cateva elemente vestimentare, iti poti imagina cu usurinta c-a fost filmat in anii ’60, ’70, iar nu in 2007. La fel, cand intri intr-un muzeu nu pasesti doar intr-un alt perimetru bine determinat (clarirea in sine, salile), ci intri intr-un alt ritm, intr-un alt timp rememorand astfel fragmente de istorie.

Daca unii sunt in trecut, iar altii (prin necesitate) sunt vazuti in viitor, ma intreb cat de mult impartim acelasi timp prezent sau de cat timp ar trebui sa impartim acelasi timp?

P.S.: Videoclipul l-am gasit la aglomerarispontane.

Concediul de o saptamana mi s-a terminat. Mi-a adus aminte de studentie. N-am facut nimic altceva decat sa citesc, sa scriu si sa ma uit la filme. Sase zile n-am iesit din casa decat sa-mi iau mancare si tigari. Am uitat de munca, am uitat de clienti stresanti, am uitat de termene. Am uitat de un ritm cotidian care incepuse sa macine din ce in ce mai mult. Parca dintr-un impuls de compensare am dormit mult si-am visat mult.
Cand nu se intampla nimic, visele devin singurele amintiri.

Mama copilului de 3-4 ani:
– Tati doi, nu mai da in mama, caci te duci singur acasa.

Am inceput o chestie literara in care principala preocupare a eroului este de-a elibera vipere in orasele prin care trece in cadrul unui terorism urban bine pus la punct. Incerc sa conturez o atmosfera innourata in cyan, genul de univers in care violurile sunt reconstituite.
Cand voi mai gasi timp o voi continua si cand se va contura ceva, o voi pune si pe blog.

Trec pe langa banca lor. El ii spune tipei:
– Vrei sa ramai singura?
Revin dupa un sfert de ora pe aceeasi alee si-l aud tot pe el:
– Bine, eu iti respect decizia.

In urma unui interes concretizat in ultimele doua saptamani, sunt din ce in ce mai interesat (si impresionat) de civilizatia araba. Urmeaza sa-mi dezolv un alt fetis cultural.
Mi-am cumparat o jucarie si-am probat-o azi pe bulevardul Basarabia.

Ştii genul ăla de oameni care îşi refuză, îţi amână un răspuns, o discuţie sau o propunere pe motiv că e prea târziu.
„E trei dimineaţa, vorbim mâine.“
Genul ăla de oameni care invocă în permanenţă oboseala sau plictisul, atunci când sunt corectaţi în faţa unei greşeli de gramatică.
„E şase dimineaţa, lasă-mă să mă trezesc.“
Genul asta de scuze şi justificări pe marginea fusului orar mi-a pus întrebarea existenţială dacă suntem mai mult sau mai puţin noi înşine într-un interval determinat de 24 de ore.

Pe lângă rigurozitatea profesorilor — să ştiţi poezia asta ca pe Tatal nostru la trei noaptea — sau acel tipar de datorie pe care îl vedem milităresc, acest gen de comoditate conjuncturală pare în ton cu relativismul în care epoca se scaldă.

Pe lângă scuzele de fus orar, există scuzele de stare fizică:
„Sunt obosit, tocmai am mâncat, sunt mort de foame, mă dor picioarele, stai că mă scap pe mine, te sun eu mai târziu să-ţi dau un răspuns.“
Scuze care nu sunt pur fizice, de vreme ce ideea din spate este aceea că un anumit grad de bunăstare fizică determină în mod hotărâtor reacţiile psihice.

Starea propriului organism este filtrată în toane, dispoziţii şi capacitate intelectuală — te concentrezi mai puţin când tocmai ai mâncat bine şi te-a luat moleşeala.
E o idee banală care este scoasă la înaintare ca justificare etică în tot felul de situaţii cotidiene. E posibil să fim mai irascibili când suntem rupţi de foame, să ne certam cu un prieten şi să-l pierdem, e posibil ca oboseala să ne accentueze gelozia, iar de aici, alte situaţii neplăcute.
O bunăstare fizică determină o motivaţie mai bună şi implicit un randament mai bun. Avem pauze de masă, pauze de ţigară, ieşiri la bere. Nu poţi să faci dragoste balonat, la fel cum nu poţi juca fotbal la două dimineaţa, după ce ai mancat o shaorma mare.

O altă categorie o reprezintă scuzele de împrejurare. Există locuri ce predispun unor tipuri de acţiuni şi alte locuri ce inhibă alte tipuri de acţiuni.
„Nu pot să o fac aici, într-un stand de îmbrăcăminte, n-am chef să discutăm de asta acum — subînţelegându-se şi aici —, hai să nu începem aici să.“
Un anumit loc predispune la un anumit set de activităţi specifice. Nu prea poţi aborda o tipă într-o discotecă pe litoral întrebând-o cum i s-a părut finalul cutărui dialog platonician, la fel cum nu vei găsi probabil puţini parteneri pentru o discuţie despre sexul oral într-o biserică. De la nu se cade, nu se face până la scuza propriu-zisă nu este decât o cale scurtă.

Dacă combinăm aceste genuri de scuze, obţinem o pleiadă de variante cu care putem face slalom în câmpul unei modernităţi în rate: nu pot acum pentru că aici, nu pot aici pentru că acum, aş putea, chiar dacă aici şi acum. Dacă aici şi acum, atunci rezultă non-p pentru că tocmai am aflat că am o soră. S-ar putea aici, în ciuda a acum şi în ciuda mea.

„Probabil era într-o pasă proastă de nu te-a servit, de obicei e un tip super.“
Ce înseamnă acest de obicei?
Ce ascunde această constantă în care ar trebui să fim toţi noi înşine la o frecvenţă medie? Un mediu propice în nişte condiţiimoderate pentru o fiinţă crescută la ţară în zona temperată? Căci, în mod evident, există şi scuze pe motive climatice.

Este prea cald, e prea frig, e prea soare, bate vântul.
„Politica companiei noastre nu include asistenţa clienţilor pe vreme înnourată.“
„Te rog, revino mâine, gradul de umiditate din biroul meu îmi împiedică rezolvarea acestei sarcini în timp util.
„Până la urmă am facut-o cu el, era prea frig în cort.“

Care sunt condiţiile medii când suntem cel mai mult noi înşine? La 24 de grade, într-o zi însorită, la 30 de minute după ce am mâncat, la 15 minute după ce am facut sex, într-o climă semi-meditaraneeană, la o altitudine în care presiunea emoţională nu ne turteşte dispoziţia de a trăi?

Umori, dispoziţii, poziţia faţă de polii planetei, locul, momentul, ciclurile organice, toate par a fi tot atâtea prilejuri ce se interpun între noi înşine şi ceea ce-am putea deveni.
Probabil niciodată nu vom fi noi înşine la fel cum e foarte probabil să fim cum suntem azi şi peste 5, 10, 20 de ani. Avem atât de pregnant senzaţia că viitorul ne rezervă o diferenţă calitativă faţă de acest prezent faultat în scuze şi relativisme, încât nu găsim niciodată cu greu justificările pentru a amâna sau pentru a fenta propriul obraz.

Nu ştiu dacă Faust ar fi ieşit mai strălucit, dacă clima Germaniei ar fi fost mai blândă, la fel cum nu ştiu dacă Crimă şi pedeapsă ar fi fost un roman mai reuşit dacă străzile din Sankt Petersburg ar fi fost asfaltate, la fel cum îmi este greu să-mi imaginez ce bine aş fi scris acest articol, dacă în ultimul an de gradiniţă nu m-aş fi îmbolnăvit subit de vărsat de vânt.