Obsesia mea pentru sexul oral isi are radacinile in vremurile incipiente ale formarii mele culturale – atunci cand momentele psihologice conteaza cel mai mult – atunci cand trebuia neaparat sa marchezi pentru adrenalina stimei de sine – acum, chiar si cand nu marchez parca lucrurile nu mai sunt atat de tragice. Ma simt ca o echipa valoroasa care joaca relaxat chiar si condusa, stiind ca poate oricand accelera si schimba soarta partidei.

Astfel, inceputurile carierei mele de zmeu – in jurul varstei de 14 ani atunci cand m-am lasat de droguri – a coincis cu intalnirea unor exemplare feminine destul de conservatoare si deloc doritoare de a-si largi orizontul cunoasterii.

Pe vremea aceea, sexul oral era atat de greu de gasit incat multi se indoiau de existenta lui. Doar cativa baieti ce fusesera prin Turcia sau Germania ne mai povesteau faze incredibile, insa-i suspectam intotdeauna de exces de imaginatie.

Cand intr-un final mi s-a intamplat – nu-mi imaginez cum – dupa ce se intampla, lucrurile trebuiesc din nou imaginatie si infipte in amintire -, nu m-a crezut nimeni. Caci dupa ce ti se intampla, nu numai ca trebuie sa-ti imaginezi ca sa poti concepe , ci trebuie sa si povestesti ca tabloul naturii umane sa fie complet. Ai trait, iti imaginezi c-ai trait si apoi povesteti ce-ai trait – insa acest traseu epistemologic il voi dezbate personal intr-un articol viitor.

Facand o paranteza, fetele care isi inchipuie ca intimitatile si perversiunile traite alaturi de un baiat nu sunt imediat povestite si relatate cu lux de amanunte, sunt ori prea naive ori Perrine a fost varful nedepasit al unor revelatii metafizice de zile mari. Daca aflam despre aventurile prietenilor mei inainte de-a se produce, ce pot spune despre acelea care chiar s-au produs?

In acea adolescenta traita printre carti, sexul oral avea loc la finalul unor lupte crancene – care erau purtate totusi destul de rar. Era nevoie de o desfasurare impresionanta de forte si tehnici de persuasiune pentru a obtine un lucru despre care mai tarziu am aflat ca vine preinstalat. Uneori aveam impresia ca nu citesc indeajuns de multe carti, ca inca mai aveam carente ce-mi stirbeau din sansele de-a obtine un sex oral.

Si cum uneori frica de infometare se transpune in acumularea disperata de capital, adolescenta grea intr-un mediu conservator si-a pus o amprenta uneori ironica:
– Pe bune acum, tu chiar vrei? Sigur nu vrei sa te conving mai intai?

Odata practicata cu atata legeritate, obsesia s-a banalizat. Practica sexului oral a devenit atat de uzuala incat a ajuns si conditie de angajare, o conditie atat de derizorie cum e si posesia unui permis de conducere categoria B.
Cand lucrurile se banalizeaza, gusturile se finizeaza, consumatorii devin mai exigenti, piata incepe sa creasca – vezi cazul telefoanelor mobile – si ofertantii se dau peste cap in a veni intru intampinarea clientilor. Barbatul mileniului trei nu mai doreste o partida de sex oral oricum (de exemplu, noaptea intr-un parc luminat precar), ci a devenit mai finut. Si-a reactivat functia excitarii vizuale incat fara o scenografie elaborata, sexul oral – dincolo de rutina deja subinteleasa – devine luft.

Barbatul modern (si aici ajungem in miezul textului de fata), mai mult decat precedesorii sai, trebuie sa vada. Trebuie sa-si imagineze ce vede. Trebuie sa fie si privitor si actant. Si povestitor si erou principal. Mesajul principal a unei brutale campanii de promovare ar suna cam asa: Nu e suficient sa o sugi, trebuie sa te lasi privita in timp ce o sugi. Trebuie sa ti se vada ochii, expresia fetei. Pe scurt, trebuie sa afisezi faptul ca o sugi in timp ce o sugi.

Dincolo de trasaturile cinematografice ale sexului oral modern (motion picture – dreptul barbatului de a manca floricele in timp ce – unii citeau si presa), nu trebuiesc ignorate nici elementele de PR: jocul cu perceptiile celuilalt – a da impresia ca, a oferi senzatia ca. Exista si femei care o sug cu aceeasi rutina a gesturilor cu care probabil curata cartofi prajiti sau sterg masa in bucatarie. Nu e bine! Sexul oral este o arta care reprezinta incununarea unor eforturi civilizationale ce continua de mii de ani.

Dincolo de tehnica propriu zisa – chiar de la nivelul elementar si subinteles ca nici o femeie nu-si baga nisip in gura inainte – si sociologia implicita, asadar dincolo de toate acestea, elementele soft, ce tin de o anumita evolutie culturala, isi spun din ce in ce mai mult cuvantul. Sau, ca sa fim si mai obiectivi, influentele culturale ale epocii devin din ce in ce mai vizibile in actul sexului oral.

Facand inca o paranteza, de ce noi cei tineri avem convingerea atat de sigura ca generatia noastra a inventat cam toata paleta de gesturi erotice situate la periferia pozitiei misionarului? De unde impresia ca toate perversiunile le-am inventat noi, ca toate jocurile erotice noi le-am practicat pentru prima oara?

Ca o incheiere, dincolo de placerea accentuat vizuala a sexului oral, miezul hedonist il gasim tot in imaginatie. Sexul barbatesc este imaginat de proprii purtatori drept un organ atat de grosolan si murdar incat e un mare mister de ce niste fiinte gratioase si curate – cum este conturata in mentalul masculin imaginea femeii – si l-ar dori introdus in gura. De ce?

Dupa ce scriu un text, il recitesc in soapta sau in gand, ca si cum controlandu-l auditiv, i-as gasi pauzele artificiale, sincopele, ruperile de ritm si repetitiile. Uneori cand sunt mai atent, vad o idee pe jumatate spusa si o continui. De multe ori insa, imi dau seama ca ideea duce la o alta si impreuna merita tratate intr-un alt articol si nu insist.

Daca imi place sa controlez sonor textul scris, in schimb nu obisnuiesc sa-mi citesc articolele dupa ce-au fost publicate. Am senzatia ca fac baie in aceeasi apa folosita si data precedenta. Pe langa aceasta, imi este teama de-a nu descoperi mediocritatea tradata in text. De multe ori mi s-a intamplat sa fiu multumit de un text, iar apoi recitindu-l dupa o anumita perioada, sa-l regasesc slab, popularizant si inchis. Cum acest lucru nu este o senzatie agreabila orgoliului meu, prefer sa scap (sa-l uit, sa-l ard – ca etapa parcursa) de un text indata ce-l trimit la apa.

Uneori imi regasesc textele preluate pe diferite forumuri. Texte uitate pe care recitindu-le, reusesc cu greu sa le recunosc specificul propriu. Uit, uit des. Scriu textul, ii dau drumul si apoi sunt deja in alta parte, cu alte framantari pe alte frecvente. Genul asta de instabilitate si aceasta lipsa de continuitate pe care o observ imi ingreuneaza enorm efortul de-a revedea si eventual de-a reface unele texte mai vechi.
N-am vocatia flaubertiana de-a sta o noapte intreaga in jurul unei virgule sau expresii si probabil mult timp de acum incolo voi trada neglijenta si graba in redactare, iar cand un articol mi-a iesit bine, a avut doar norocul sa fie scris pe nerasuflate.

De regula am multe draft-uri in editor, unele ajung sa fie sterse, iar altele sunt reluate si apoi publicate. Ciornele ma ajuta sa nu uit anumite idei si ma responsabilizeaza (nu-mi place sa le vad despachetate, imi stau in cap si incerc sa scap de ele, scriindu-le pana la capat. Este probabil aceeasi manie pe care o resimt in fata unei scrumiere pline cu mucuri. De la doua-trei tigari in sus, golesc scrumiera ca un chelner silitor. Probabil e aceeasi manie cu care un masturbator obsesiv simte nevoia imediata de-a se spala, de-a se curata.

De obicei, greselile de gramatica si sintaxa le observa altii mai atenti ca mine si, odata semnalate, le corectez fara nici o jena. Fara aceeasi jena cu care le si comit. Intr-una din primele recenzii la romanul proaspat aparut Maitreyi, Serban Cioculescu a facut un inventar al greselilor de gramatica si-a gasit aproape o suta de asemenea penibilitati. Penibilitati care n-au ocultat cu nimic povestea si nici aura scriitorului.

Nu o data mi s-a intamplat sa incep un text si dupa al doilea paragraf sa observ ca sunt purtat in cu totul alta directie. De exemplu, Poezie si adevar trebuia sa fie un post despre carentele mele rusinoase de lectura (mari clasici, mari romane etc) si s-a transformat intr-un inventar personal de autobiografii. Ma bucur cand se intampla acest lucru, e un semn de catalizare a anumitor latente, e vanturarea propriei pleve.

Sunt texte pe care le scriu pentru ca azi n-am scris nimic, au fost texte pe care le-am scris cu gandul la cineva (de regula, texte sapientiale de motivare), sunt subiecte pe care uneori le abordez pentru ca pica bine dupa alte subiecte despre am scris recent si sunt teme pe care le abordez pentru a-mi trada amplitudinea preocuparilor mele.
Cel mai des repros pe care mi-l fac este ca scriu prea putin, prea eliptic si uneori prea ermetic (nu pentru ca ideile ar fi refuzate unor minti normale, ci pentru ca uneori sunt greoi in exprimare).

In genere, nu-mi plac ideile care se rezolva in psihologie, NLP si chei ale succesului. Pentru “nisa mea”, adevaratele idei incep dupa aceasta bariera. Nu prea consum texte pentru ridicarea propriului tonus (m-am deprins cu alte modalitati in acest scop) si nu cred ca ajunge vreodata la indemanarea artistica a unui text ce poate schimba amploarea secretiilor hormonale ale cititorului. Un text bun are o inteligenta emotionala mai mare decat a autorului sau.

Sunt adeptul scrierilor fragmentare, al textelor care nu epuizeaza un subiect si-mi plac ideile incipiente si intrebarile stangace. Probabil sunt la o varsta care n-a ajuns la etapa lucrurilor elaborate, a proiectelor de mare anvergura si prefer in continuare sa scriu grabit si sa scriu acum. Pentru mine, a scrie acum valoreaza mai mult decat a scrie maine mai bine. Maine nu voi scrie niciodata mai bine, maine doar ma vor preocupa alte probleme. Lucrurile amanate nu creaza decat povestea trista a insasi amanarii lor.
Nu o poti coace doua luni ca sa fii spontan o singura data!

Aceasta tendinta grabita este in stransa legatura cu lipsa dorintei de-a (re)citi propriile textele. E ca si cum as sta la geam si privindu-ma inauntru facand dragoste, m-as masturba cu iluzia ca placerea mea vizuala este mai mare decat acelui eu care este in act. Ocheeii, n-a fost comparatia cea mai reusita, insa ati prins ideea.

Acestea fiind zise, pana la urmatoarea revedere va urez sa va pregatiti sa fiti cat mai spontani!

Mi-am promis să mă ocup personal de acest articol de blog. Îmi place la nebunie această expresie. A te ocupa personal de un lucru înseamnă legitimarea ei totală, ca şi cum actul este irizat de responsabilitatea şi gravitatea inerentă personalităţii tale. Dacă între tine şi o acţiune te interpui personal, nu ai cum să o dai în bară.
O clienta revoltată din provincie îmi explică la telefon că a primit comanda greşită. Nu s-au respectat specificaţiile ei, deşi îi spusese detaliat colegului meu — în concediu la momentul discuţiei — cum stă treaba. Pentru a-şi susţine afirmaţiile, îmi trimite personal istoricul emailurilor schimbate cu colegul meu şi observ că vina nu e întregime a prestatorului. Îi explic, se plânge.

„Eu ce să fac acum? Era un cadou pentru copilul meu, nu pot să i-l dau aşa.“
Îi spun că putem reface comanda, însă n-o vom livra. Acceptă, îmi explică din nou cum trebuie executată comanda, se lungeşte şi intr-un final apoteotic, cu picioarele rezemate de birou, o calmez cu:
„Staţi liniştită, am sa mă ocup personal de comanda dumneavoastră!“
Tonul vocii şi siguranţa timbrului vocal au patruns-o şi au convins-o — nu poţi convinge decât personal pe cineva.
Mi-am imaginat-o acoperindu-şi receptorul cu mâna şi spunându-i soţului sau oricărei persoane îngrijorate din apropierea ei:
„A spus că se ocupă personal…“

Comanda a ieşit bine, n-am mai putut să o trimit încă o dată prin curier, însă avea o cunoştinţă în Bucuresti care a venit şi a ridicat în mod personal lucrarea. Apoi clienta m-a sunat — la fel de personal — şi mi-a mulţumit. Eram atât de mândru de mine încât i-aş fi spus triumfător:
„Vedeţi câte lucruri bune se pot întâmpla când mă ocup eu personal?“

Spre deosebire de sarcinile îndeplinite impersonal, prin procură sau prin sugestie, cele de care te ocupi personal au o încărcătură anume. Te responsabilizeaza mai mult şi probabilitatea de a le duce cu bine până la capăt este mai mare.
Exemple:
„Am să mănânc personal şaorma.“
Câte şanse sunt să nu poţi mânca bine respectiva şaormă?
„Am să fumez personal această ţigară.“
„Eram amândoi pe bancă şi m-am ocupat personal de ea.“

Pentru prima dată, voi încheia acum acest articol şi mă voi ocupa de publicarea sa în mod personal

Ne-am obisnuit atat de mult cu fraza asta incat sunteti siguri ca veti citi un articol specific acestei etichete. Caci Traim in Romania nu este o simpla propozitie enuntiativa, ci poarta cu sine tot balastul emotional al unei istorii. Nu transmite o informatie geografica, ci una istorica.

Traim in Romania pentru ca nu ne mai mira mizeria din jur, pentru ca ne-am obisnuit cu ea, pentru ca unicitatea noastra se negociaza undeva catre minus infinit. Cine se mai mira de starea de fapt a lucrurilor nu poate fi decat un naiv, nu poate fi decat cineva neuns cu toate alifiile unei experiente colective de tot rahatul.

Nu ma deranjeaza atat de mult daca Romania adulta va muri cu convingerea ca si-a trait viata in sanul celui mai pagubos popor imbibat de cele mai neinspirate simboluri nationale, insa ma intristez sa vad aceasta mentalitate in randul celor tineri. Comentariile pe care le poti citi in coada oricarui viral romanesc, in prelungirea oricarei stiri iti arata atat de usor cat de comun este genul asta de mentalitate incat ai impresia ca educatia romaneasca nu este decat un prelungit proces de imunizare la mizeria unei tari, la mizeria unei clase politice, la mizeria unui viitor.

In fata oricarui semnal de alarma exista o masa critica de oameni carora oripilarea, uimirea si revolta interioara le este straina. Si daca ne gandim ca mirarea ar fi primul pas ce-ar precede actiunea, dorinta de schimbare va ramane mereu amanata in antecamera demnitatii noastre.

Traim in Romania a devenit etalonul de intelepciune a unei generatii imbatranite prea devreme, a unor tineri care-si gasesc prea greu motive de mandrie nationala sau personala. Astfel se creaza oameni si mentalitati care la randul lor vor prilejui situatii care ne vor aminti perpetuu ca traim in Romania. Depun atat de multe eforturi sa uit ca traiesc in Romania, ma straduiesc atat de mult sa mimez normalitatea faptului de a fi-undeva, inca probabil nu ma voi imuniza niciodata indeajuns la imaginea de sine pe care ne-o promovam catre noi insine si catre ceilalti.

La fel cum sanatatea este starea in care uitam de propria functionare de corpului nostru, la fel traim in Romania ne aduce aminte de o proasta functionare a unei comunitati. Preoti pedofili, profesori abuzati de elevi, gesturi inumane, mizerie in general, coruptie si incompetenta etc., cine se mai mira?

As vrea sa traiesc in Romania fara ca acest fapt sa implice o justificare, o vinovatie dobandita de predecesori, fara ca simplul fapt de-a fi aici sa transmita simptomele unei boli civice, fara sa am impresia ca cea mai comuna mostenire transmisa celor tineri sunt esecurile si insuccesele parintilor sau a unui unui sistem ticalosit. Si atata vreme cat imi permit iluziile acestea voi depune toate eforturile sa mi se para normala politetea unui taximetrist si calitatea unui serviciu oferit si ma voi stradui zilnic ca uit ca traiesc in tara celor care traim in Romania.

UPDATE: Parca pentru a nu uita, Costin ne povesteste despre o Resemnare pe strazile Bucurestiului.

Smochina este un epitet adresat persoanelor prea prudente, fricoase in general, cu o stima de sine scazuta. In mediul familial, smochina este numit cel care joaca “acoperit” la table, cel care subliciteaza la whist. Cu alta cuvinte, smochina este cel care nu accelereaza.

Ca pe hotii de cai este o expresie contextuala cu rol de intarire, accentuare negativa a propozitiei. Hotii de cai erau tratati mult mai dur decat hotii obisnuiti. Calul era un bun foarte important in economia oricarei familii, o valoare care o data pierduta putea destabiliza enorm veniturile. Prin urmare, hotii de cai aveau o imagine foarte proasta si in virtutea acestei imagini erau aspru pedepsiti.
Ma alearga/fugaresc ca pe hotii de cai poate fi descrierea cuiva a conditiilor in care munceste, conditii grele, de stres etc.

Pantanjali defineste astfel Yoga: “Suprimarea starilor de constiinta”. […] Yoga isi propune sa distruga diversele serii, specii si varietati ale “starilor de constiinta” (cittavrtti). […] Cauza acestor vrtti care formeaza fluxul psihomental este, bineinteles, ignoranta. Dar pentru Yoga abolirea ignorantei metafizice nu este de ajuns ca sa aneantizeze starile de constiinta…

Colajul e mai sus reprezinta cateva fraze despre Yoga apartinandu-i lui Mircea Eliade. Mi-au revenit in minte ascultand un fragment al emisiunii lui Robert Turcescu in dialog cu Gigi Becali (un sfarsit de fraza ce suna dubios). Fragment video (ce poate fi gasit pe site-ul televiziunii) intitulat: Vreau să omor o parte din personalitatea lui Hagi ca să fac din el un mare antrenor

Discutia poate fi transcrisa astfel:
– Cel mai mare dusman al lui Hagi este o parte din personalitatea lui. Eu vreau sa omor o parte din personalitatea lui ca sa fac din el un mare antrenor.
Intrebat de Turcescu, ca poate si Hagi doreste sa omoare o parte din personalitatea patronului Becali, acest replica automat:
– Nu poate, pentru eu am demostrat-o. In personalitatea mea am ajuns… un 15% la partid, am ajuns miliardar, am facut ce-am facut in toate domeniile de activitate.

Ce mi s-a parut ca vad aici? I-a aplicat lui Hagi un criteriu traditionalist, oriental – anihilarea personalitatii (a unei parti care oricum anihilata schimba ritmul anterior), iar lui si-a pastrat un criteriu modern – afirmarea personalitatii (caci doar prin afirmarea ei vin realizarile – ce legitimeaza apoi personalitatea. Cand complexul acesta se petrece (personalitate – realizari – legitimare) se creaza ceea ce numim in limbaj popular incredere de sine.

Dupa cum se observa, pentru a fi sustinuta si perpetuata pana la climaxul mistic, aceasta incredere are nevoie de standardele dublei gandiri. In cadrul acestei duble gandiri, respectul reciproc atat de necesar interactiunii umane se cheama ascultare si umilinta la un capat si impunere, autoritate si manipulare la celalalt capat. Astfel, nu e greu de ghicit c-am ajuns in interiorul unei logici totalitare: daca nu faci cum zici eu, inseamna ca nu ma respecti, deci esti impotriva mea.

De asemenea, permanenta afirmare a increderii de sine ascunde de fapt o criza interna: suprafata legitima a personalitatii este atat de subtire incat are nevoie incontinuu de noi si noi confirmari ale valorii proprii. Dorinta de dominare si manipulare aici isi are salasul.

Cineva care cu orice prilej doreste sa domine, sa vocifereze mai mult, sa-si impuna conditiile e acelasi cineva care nu va indrazni niciodata sa se autoironizeze (luxul celor cu adevarati puternici, sclipirea celor care-si aduc aminte ca sunt totusi oameni – adica imperfecti). Hitler era incapabil de autoironie, vi-l imaginati pe Becali capabil de autoironie? Pe aceeasi frecventa de limbaj, este in stare sa faca caterinca de propriile-i sperante?

Autoironia este inteligenta celui care stie cand sa ridice putin piciorul de pe acceleratie, este geniul celui care se indoieste ludic de propriile idealuri si proiecte, este o frunte descretita aplecata asupra fundamentelor ontice ale lumii. Este la urma urmei o fidelitate fata de natura umana. Lipsa autoironiei apare in cazul dublelor standarde aplicate (unul pentru propria persoana si altul pentru ceilalti) si poate degenera in cazul domnului Becali la paranoia, mesianisme de studio si la o permanenta bruscare a bunului simt.

Speranta mea ca stilul increzator al aceluiasi domn Becali nu va lua proportii prezidentiale intr-un viitor oarecare se bazeaza pe intrevederea unei clase medii urbane care rezoneaza din ce in ce mai putin la simboluri voievodale.

Ce are Becali in plus? Are echilibrul sanatos pe care noi ceilalti oameni cuminti si onesti cu noi insine l-am pierdut. Daca noi remixam dubla gandire in detrimentul nostru (caci ne e jena, ne este frica sa ne amagim pana la ultimele consecinte), el si-a transformat-o in arma.

Becali este lipsa de imaginatie a spatiului public in care suntem reprezentanti cu totii, este incapacitatea unei democratii de-a-si furniza propriile mituri sanatoase, este ezitarea emotionala cu care ne gestionam propria nesimtire.

Precizare: voi incerca sa atasez fiecarui nou text o poza proprie a carei legatura cu subiectului articolului sa fie doar una vag subliminala. Sper ca aceasta ciudatenie va fi primita cu entuziasm de cititorii acestui modest blog.