Dacă ai fi tras o linie de la talpa tenișilor până jos, ai fi numărat treisprezece etaje. Tolănit pe capanea de pe balcon, cu picioarele pe balustradă, fumam ca într-un film prost în care scena de început e idilică pentru a crea un contrast în mintea spectatorilor care, în mod evident, nu bănuiesc dezastrele care stau să înceapă.
“Există o pompă la etajul 8, deci nu trebuie să vă faceți griji cu presiunea” ne-a spus proprietara, în prima zi.
Ce să zic, avusese dreptate, anii cât am stat acolo nu ne-am plâns de presiune.
Luasem canapeaua de la un prieten care avea o casă pe Mătăsari unde făcea tot felul de evenimente culturale. Îi rămasese după filmarea unui film de groază și americanii n-au vrut să se care peste ocean cu canapea pe care personajul principal fusese înjunghiat. Dacă veneai dinspre Parcul Titan pe strada Barajul Sadului, la blocul cu treisprezece etaje ai fi observat un singur balcon descoperit. Acolo am pus canapeaua de pe care fumam acum. Continue reading →

Un om-demon mi-a băgat un cuțit în spate. M-am ridicat cu greu, cineva mi-a scos cuțitul și m-a încurajat:
“Stai linistit, în lumea asta ne înjunghiem unii pe alții, dar nimeni nu moare cu adevărat.”
Totul e scăldat într-o lumină violetă, oamenii au ochii mari și negri și toți se uită la mine în modul în care este privită o “fetiță” într-o celulă. M-am întrebat în ce lume am nimerit și unde e lumea cealaltă, lumea mea, cu soarele galben, cu oameni care nu-ți bagă cuțitul în spate ca apoi să te consoleaze. Îmi era teamă. Cineva mi-a spus că acolo este locul unde ne trăim visul demonilor nostri, mi-a spus că fiecare din noi are fundul lui de peșteră, cu schelete și balauri și fiecare, la un moment dat, trebuie să înfruntăm această latură întunecată.

Câte clișee! Doream să ies, să mă trezesc, dar părea imposibil. Continue reading →