Fragment de roman (II)

9 Flares 9 Flares ×

Un om-demon mi-a băgat un cuțit în spate. M-am ridicat cu greu, cineva mi-a scos cuțitul și m-a încurajat:
“Stai linistit, în lumea asta ne înjunghiem unii pe alții, dar nimeni nu moare cu adevărat.”
Totul e scăldat într-o lumină violetă, oamenii au ochii mari și negri și toți se uită la mine în modul în care este privită o “fetiță” într-o celulă. M-am întrebat în ce lume am nimerit și unde e lumea cealaltă, lumea mea, cu soarele galben, cu oameni care nu-ți bagă cuțitul în spate ca apoi să te consoleaze. Îmi era teamă. Cineva mi-a spus că acolo este locul unde ne trăim visul demonilor nostri, mi-a spus că fiecare din noi are fundul lui de peșteră, cu schelete și balauri și fiecare, la un moment dat, trebuie să înfruntăm această latură întunecată.

Câte clișee! Doream să ies, să mă trezesc, dar părea imposibil. Căutam un licăr de lumină, speranța unui scenariu de salvare, dar totul e violet și înconjurat de piatră. Se formase un consiliu în care ceilalţi vorbeau cu cel care mă înjunghiase, aveam în mână o bâtă şi acum aşteptam să se termine toată şarada. Îmi imaginam că ceilalti îl dojeneau şi îi spuneau că sunt o fiinţă specială şi că nu merit să fiu bătut şi apoi înjunghiat în spate. Omul-demon, dușmanul salvării mele, era mare și urat ca un tătar și, deși îmi bănuiam că bâta pe care o ţineam în mână se va rupe de spatele lui, simţeam totuşi nevoia să ripostez. I don’t wanna die without few scars.

Bravam, de fapt tremuram ca o vargă. Cineva din consiliul acela mi-a spus că cel care m-a înjunghiat va pleca, a fost o neîntelegere, pot să mă linisteşc. Demonul m-a privit şi a trecut pe lângă mine cu zâmbetul triumfător al celui care ştie ca nu am curajul şi puterea să-l lovesc.
„De fapt, ai fost toată viaţa un laş, nu-i aşa?”
Nu mi-a spus asta, dar zâmbetul lui perfid părea că îmi citeşte toate adevărurile pe care le credeam ascunse în mine. A dispărut pe o uşă pe care nu o văzusem înainte, iar acum îmi vine să urlu în neputinţa mea, am stat aici blocat şi nu i-am facut nimic celui care mi-a băgat cuţitul în spate. Am alergat la uşă, l-am vazut cum cobora calm scările şi i-am strigat:
„Poate pe ceilalti i-ai păcălit, dar ştiu cine eşti, te voi căuta și mă voi răzbuna.”
N-a schiţat nimic. Mi-am dat seama că în timp ce urlam la el, îmi era frică ca dracu’. Eram ca un câine slab care latră fricos pentru a-i minţi pe ceilalţi că totuşi are mândrie. Uite cum latru şi eu, sunt curajos, uite cum îmi fac datoria de câine. Dar îmi era frică! îmi era frică că se va întoarce şi deşi, îl voi lovi cu bâta aia, nu voi reuşi să îl dovedesc, îmi era frică pentru că știam cumva că ceilalți  – din consiliul acela ciudat –  nu vor putea sau nu vor dori să mă salveze definitiv.

După ce omul-demon a dispărut, mi-a venit gândul că dacă voi reuși cumva să recuperez lumea mea, voi fi cel mai fericit om de pe pământ. Atunci m-am trezit și am văzut lumina.M-amuitat în jur scanându-mi camera şi căutând o recunoaștere, un semn că lumea mea încă mai există într-o configurație familiară. Telefonul era jos, lângă pat, mai avea câteva minute până la alarmă, laptopul era pornit pe birou și afișa ecranul negru al filmului de aseară. Câteva cărți începute – mereu citesc mai multe cărți deodată – pe noptieră. O scrumieră, cana de cafea de ieri dimineață, dulapul căruia îi repasasem una din uși acum câteva săptămâni, blugii aruncați pe scaun.

În filmul de aseară era o scenă în care cineva infestat cu un virus misterios moare în chinuri pe stradă. Se apucă de gât, cade, lumea se adună în jurul lui, cineva strigă după un doctor, dar personajul este deja în spasme și moare. Cercul din jurul lui se lărgește, camera se ridică și cadrul înfățișează un mort pe asfalt în mijlocul unui mănunchi de oameni. Ești în centrul lumii, eşti înconjurat de oameni, ai toată atenţia celorlalţi și totuși mori singur și neajutat de nimeni.

Bunicul îmi spunea că e bine ca la bătrânețe să ai familia în jurul tău, să apuci să îți iei la revedere de la toți și să fii împăcat cu tine, dar cred că doar se consola pe el însuşi. În realitate, murim singuri chiar și atunci când suntem înconjurați de oameni, iar mai târziu, când bunicul a murit, știu că a plâns și i-a spus bunicii că el nu vrea să moară. Ajunsese numai piele și os, capul i se micșorase, părul i se albise și, într-o zi de toamnă, a murit. Cu toată familia alături.

În rest, filmul fusese banal. Adormisem înainte de final, dar știu că virusul omorâse o mare parte din planetă și câțiva supraviețuitori căutau acum o soluţie. Am 27 de ani și nu pot adormi ca toți ceilalți oameni.
“Am nevoie de un suport, îi mărturisesem Ligiei la prima întâlnire. Trebuie să citesc ceva sau să mă uit la un film. Sunt cazuri în care adorm direct, când sunt fizic epuizat, însă nici atunci nu este o certitudine. Invidiez oamenii care se pun în pat, închid ochii şi adorm pur şi simplu.”

Au fost zile când îmi era frică să adorm de teamă să nu mă trezesc în aceeaşi lume întunecată din interiorul meu unde demonii fac ce vor cu mine. Mi-am adus aminte de acea frică pe care am simţit-o când am văzut un om spânzurat pe un stâlp. Se adunase lume multă de la blocurile din jur în timp ce pompierii montau o scară pentru a urca. Bătea un vant care mişca spanzuratul şi, uitându-mă la el, îmi închipuiam că şi el se uita la mine, că din toată acea mulţime, m-a ales tocmai pe mine să să mă privească. Când un mort te priveşte nu poţi decât să te simţi trădat.

Trăiesc de mult timp cu adevărul (pe care mă straduiesc să îl uit) că nici succesul cultural, nici iubirea celorlalţi, nici prietenii, nimeni nu mă va putea salva de lupta cu acei demoni pe care îi simt in mine. Nici de omul care s-a spânzurat, nici de omul-demon din vis. Îmi imaginez un cerc în jurul meu – asemănător celui din film – cu toată familia, cu toţi prietenii şi cu toţi oamenii pe care i-am cunoscut.
“Ne pare rău, nu te putem salva, noi nu suntem decât nişte turişti în singurătatea ta.”
Ştiu că nu voi avea curajul să mă umilesc şi să îi implor să mă ajute, căci toate faptele mele bune din lumea aceasta – atâtea câte or fi – nu vor răscumpara niciodată laşitatea din lupta cu acei demoni.
Dacă ciclul vieţii şi al morţii este un scenariu de luptă care ce se termină cu raiul sau iadul personal, îmi imaginez că ultima mea luptă şi cea mai grea o voi purta cu un diavol care va avea chipul meu şi tot ce am mai rău în mine. Un demon care voi fi tot eu însumi, dar de o mie de ori mai puternic şi mai înverşunat să mă înfrângă.

Nu doresc sa ajung un bătrânel care va lasa în urmă o operă, iar el va fi încă măcinat de nişte demoni interiori care au crescut prin laşitatea sa de a-i înfrunta, lașitate exportată într-o operă ce poartă stigmatul eșecului unor lupte spirituale. Nu doresc să fiu iubit în timp ce-mi cresc tumori pe spate și nu doresc să iubesc plantând demoni în celălalt ca niște mici – la început – și negri cai troieni.

9 Flares Twitter 0 Facebook 9 9 Flares ×

7 thoughts on “Fragment de roman (II)

  1. Milena

    Fragmentul pare dintr-o alta era a scrisului, sau in orice caz, dint-o alta varsta.
    Imi amintesc flash fiction-ul si povestirile scurte de acum cativa ani – un stil septic care lasa in urma impresii puternice.
    Prin comparatie, fragmentul de mai sus sondeaza alte adancimi ale fiintei. Ideile de mai sus exprima alte frici si trairi si se apropie de “acele patru sau cinci idei universale care fac toate povestile sa fie la fel”.
    Stilul insa, e inca plin de asperitati care ma fac sa cred ca am in fata un draft, nu o versiune finala. Sunt curioasa sa vad unde isi va face loc in final – magic realism? realism? ceva elemente de fantastic, poate?

    Reply
  2. Adrian Ciubotaru Post author

    Milena, toate fragmentele de aici sunt nefinisate, inegale ca stil și… sper că vor cuprinde voci diferite.
    Când voi avea totul gata (sper ca în aprilie), mă voi gândit la… editare.

    Reply
  3. Milena

    Ce s-a intamplat cu proza scurta de demult? Va fi publicata pana la urma? Mi-ar placea s-o vad intr-o vitrina de librarie.
    Bafta cu proiectul de acum si thumbs up pentru punctuatie – toti scriitorii pe care ii stiu, aproape fara exceptie, arata acelasi entuziasm pentru “…editare”.

    Reply
  4. Ea

    Stii, de multa vreme iti citesc articolele. Alea cu publicitate la masini ma lasa rece, dar cand scrii ceva special, citesc cu drag. In multe din aceste articole, lasi sa se vada multe de slabiciunile tale, lasi sa ti se vada unele aspecte mai “intime” ale personalitatii tale. Toata lumea are frici si slabiciuni.. . si da, poti sa le transformi in arta ce iti va aduce notorietate, dar eu in locul tau nu ma-s complace doar in starea asta, as discuta si cu un psiholog sau psihoterapeut bun pentru a vedea ce sta la baza acestora, pentru a le cauta geneza, nici nu stii cum afli lucruri interesante care o sa te amuze mai tarziu. Stiu ca suferinta e cel mai bun combustibil pentru arta (de orice fel ar fi ea), insa e frumos sa ai sufletul luminos 🙂 Bafta multa! Si toate bune!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.