TAROM pune în vânzare bilete de avion de Valentine’s Day şi Dragobete, la preţul de 289* de euro, cu toate taxele incluse, pentru două persoane, pentru un zbor dus-întors. Continue reading
Poate de vină a fost perioada în care s-a întâmplat, imediat după Sărbători când ne-a prins pe toți descoperiți în deja obișnuitele săptămâni gri din ianuarie când nimic parcă nu se întâmplă.
Poate a fost faptul că totul s-a petrecut în Austria, la Niedernsill și că am stat la Kehlbachwirt, un hotel pe care ne vine să-l recomandăm dincolo de orice imperative turistice.
Poate au fost oamenii, fiecare cu personalitățile și orgoliile lor, întâlnire care a reușit să creeze o rețea cu amintiri și povești pe care din când în când ni le descărcăm pe bloguri sau pe grupul secret de pe Facebook. Continue reading
Plănuiesc la vară o excursie europeană (Austria, Italia) în doi şi m-am apucat de pe acum să caut locuri unde putem să facem un picnic la marginea drumului.
Am făcut o mică colecţie cu imagini luate de pe Google Maps care cuprind doar drumuri de munte din nordul Italiei (deşi am ochi şi pe acolo câteva locuri de picnic, nu le pot împărtăşi căci Street View nu e disponibil în Austria) pe unde aş aşeza roţile unei maşini, aş munci un aparat foto şi aş savura priveliştea. Continue reading
Poate totul a început mai devreme când, imediat după examenul de admitere la liceu, m-am dus la biblioteca orăşenească şi am luat primele cărţi. Nici acum nu ştiu ce mă apucase de vreme ce, țin minte, în acel an o duceam destul de bine. Îmi făcusem primele prietene, devenisem un tip popular care mergea la toate petrecerile şi participa la toate campionatele de fotbal, făceam parte din cea mai cool gaşcă din şcoală şi aveam o mulţime de admiratoare.
Apoi totul s-a rupt, iar acea vară de după examenul de admitere a însemnat doar cărţi. O retragere care a pus pe jar familia, pierdeam nopțile și nu era sănătos, a nedumerit prietenii de pe stradă care contau pe mine la meciurile de fotbal şi a plictisit pe cei din gaşcă.
Una dintre scene s-a petrecut în faţa porţii. Venisem de la bibliotecă, aveam în mână Candide şi Suferinţele tânărului Werther şi o priveam pe Loredana care trecuse pe la mine să mă cheme în oraş. Era cea mai frumoasă tipă din grup, fusese combinată cu unul dintre noi şi acum, după cum îşi mişca picioarele în fusta scurtă, după aluziile pe care le arunca simulând plictiseala, îmi făcea mintea să zburde. În urmă cu câteva luni, avusesem un moment împreună când ne sărutasem după ce ieşisem de la şcoală. Mă uimise prin apetitul ei erotic pe care i l-am simţit în avântul cu care îmi băgase limba-n gură de parcă ar fi vrut să cucerească rapid şi eficient ca într-un Blitzkrieg, dar nu s-a legat nimic între noi. Mai târziu, când începusem să o iau pe alături, scena de la poartă cu Loredana îmi venea de multe ori în minte. Ar fi fost suficient să îi accept propunerea de a ieşi în oraş şi totul ar fi fost altfel. Ne-am fi întâlnit cu ceilalți, am fi ieșit și a doua zi, într-un final ne-am fi combinat, m-aş fi dezvirginat mai devreme – cu câțiva ani – alături de o fată cu un corp de top model şi vulgaritatea unei indience. Aş fi avut o viaţă socială normală în timpul liceului, ca toţi ceilalţi, şi poate totul ar fi ieşit mai bine. Continue reading
Nu mai cred în deciziile tranşante, definitive și de mare angajament. De mâine mă apuc de aia şi o să mă las de aialaltă. Luni va fi prima zi în care. Sunt alegeri în tuşe groase, hotărâri pline de întotdeauna sau niciodată şi principii nervoase pe care, dacă le baţi în piept, rişti să te găureşti de atâta seriozitate şi fermitate.
Avem atât de multe amprente în noi, lăsate de lucrurile care ni s-au întâmplat, încât ideea a o lua de la zero apare total iluzorie. Putem alege un drum sau un altul. dar bagajul deja l-am luat cu noi indiferent de scopurile călătoriei.
Suntem un mănunchi atât de bine închegat de obiceiuri şi tabieturi încât o schimbare bruscă ar mătura obtuz nuanţe, ritmuri, umbre și imperfecțiuni care ne fac să fim ceea ce suntem. Este păcat să lăsăm o zi de luni să ne schimbe.
Filmat anul trecut, în Milano (cu această ocazie). Întrebarea este: de fapt, a câta ieşire am luat-o? a avut GPS-ul dreptate?
În ultimele zile, nu aveam stare. Doream să încerc ceva nou pentru mine – să fac fotografii noaptea. Nu știu dacă rezultatul de mai jos a meritat lupta cu cele minus 16 grade pe care le vedeam afișate în bordul mașinii, dar cu siguranță a fost distractiv.
Tabăra de Fotografie pentru Bloggeri a fost un eveniment organizat de Foto Union cu sprijinul Neola, Hotel Kehlbachwirt, Hotel Continental, Domeniile Vînju Mare, Opel, Anagrama.
“Dă-i și tu, nu sta să iei bătaie”
Am fost dezamăgit de acest sfat. Aș fi dorit ca tatăl meu să-mi fi luat apărarea, să fi venit la școală, să fi vorbit cu învățătoarea, să fi vorbit cu părintele celui care mă bătea. În schimb, el mă trimitea din nou în cușca leului.
Dacă îl privești, tata nu pare un părinte care și-ar fi sfătuit copilul, elev al primei clasei, să se bată. E un bărbat mic de statură, slab și, din cauza meseriei de croitor, aplecat de spate. Nimic din aparența lui nu trădează ideea că ar fi dat și el în confruntările fizice dintre băieți în satul în care a crescut.
Adevărul era că aș fi dat și eu, dar îmi era frică. Ivu este un coleg mai bine clădit fizic decât mine. Se leagă de toți și nimeni nu are curajul să răspundă. Mi-a oferit destule vânătăi și, de vreme ce mă aflu în fața tatălui cu această problemă, nu am reușit să o rezolv altcumva. Prin convingere, prin amenințare, prin diplomație sau prin pâră la doamna învățătoare.
Adevărul e că alți copii au venit cu părinții la școală. Părinții lui Ivu au fost și ei chemați, dar nu s-a rezolvat mare lucru.
“Doamnă, am încercat toate metodele, l-am bătut, l-am pedepsit, l-am pus cu mâinile pe aragaz, dar nu se potolește” îl văd și acum pe tatăl lui Ivu explicând.
Un bărbat solid căruia, la fel și ca în cazul fiului, n-ai dori să-i răspunzi în eventualitatea unei confruntări fizice. În ce privește metodele lui, bine că am scos din cărți “mâinile de pe aragaz” ca alternativă educațională.
Adevărul este că Ivu nu-i un elev atât de rău. Nu bate pe toți (ar putea, dacă își pune mintea) și nu bate tot timpul. Cele mai multe interacțiuni s-ar descrie prin “mai mereu se leagă de cineva”. O palmă peste ceafă, o îmbrâncitură, un bobârnac, niște degete în coaste.
Fără o răutate explicită, să nu vă imaginați un copil sadic. Mai degrabă, era bucuria și acel zâmbetul de mulțumire după ce ți-ai dovedit punctul de vedere. Sau amuzamentul de a interacționa cu ceilalți colegi în situații neprevăzute.
Încerc să nuanțez, recurg la eufemisme, dar adevărul este că în cușca leului – în care tatăl, prin sfatul lui, mă trimitea – nu eram mușcat de moarte, dar mereu eram zgâriat – generozitatea leului care nu se obosea să mă muște – și mereu îmi era frică.
Mă simțeam la cheremul cuiva care acționează fără răutate, dar plin de toane și mânat de dorința de a-i reaminti celuilalt că I se poate întâmpla aproape orice.
Mai frustrant era faptul că Ivu părea un băiat cu un suflet bun, dar nu știu cum, față de mine, nu reușea să și-l exprime într-un mod concordant normelor sociale. Până într-o zi.
Eram la finalul primul trimestru. Știu acest lucru pentru că majoritatea colegilor erau în jurul catedrei, discutând cu învățătoarea despre cadouri sau o manifestare artistică legată de apropierea Sărbătorilor. În spațiul gol al clasei, printre bănci, m-am întâlnit din nou cu Ivu. Una dintre acele întâlniri din care eu nu ieșeam bine.
Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat precis, dar următoarea scenă e ruptă din alt film. Ivu era căzut printre bănci, iar eu îl loveam cu coada unei măture. El urla, iar eu continuam să dau.
“Adi, nu mai da, nu mai da!”
Exagerez, nu-mi amintesc clar cuvintele lui. Poate a spus doar o singură dată nu mai da și apoi abia apoi a pus Adi. Poate a spus te rog frumos să te oprești, este inacceptabil, poate memoria a pus cap la cap anumite părți care lipsesc, dar scena cu mătura este reală.
Nu-mi amintesc de asemenea nici ce s-a întâmplat mai apoi. Am fost pedepsiți? Am fost pedepsit doar eu?
Ceea ce îmi amintesc este că eu și Ivu am devenit cei mai buni prieteni. Desigur, mă mai necăjea din când în când, dar acum ne respectam. Nu ne-am mai luat la bătaie sau să o spun direct, nu mă mai bătea.
Nu de puține ori, după școală, deși locuiam în cartiere diferite, mă conducea acasă.
Pusă în fața unei asemenea răsturnări de situație, mama nu și-a putut stăpâni mirarea:
“Înainte te bătea mereu, iar acum sunteți cei mai buni prieteni”
Nu știu dacă era un reproș sau o mândrie, dar cu siguranță era o bună observație.
În tabăra de schi, Ford – unul dintre sponsori – a oferit trei mașini pentru deplasarea bloggerilor, iar tragerea la sorți a distribuit șoferii în următoarele modele: Răzvan Baciu a luat un Ford Transit Custom, Cristian Manafu s-a reîntâlnit cu Noul B-MAX, iar eu am primit cheile unui exemplar superb de Ford Ranger.
Când urci la volanul unui Ranger cu o cutie automată în șase rapoarte și 15o de cai, în echiparea Limited, uiți că ți-au plăcut vreodată mașinile mici. E comod, e înalt (ai vizibilitate în trafic) și e plin de tehnologie (e deocamdată singurul pick-up care a luat 5 stele la testele Euro NCAP).
Este genul de model de la care nu mă așteptam să-mi câștige atât de repede simpatia, însă după aventurile de vara trecută, acum abia așteptam să-l simt din nou la drum.
Pe autostradă s-a ținut bine și a stat cuminte la 2000 de turații în jurul vitezei legale. A dansat putin pe valurile de asfalt din anumite porțiuni de pe A1, dar nu a creat emoții. S-a înfipt bine în curbele de pe Dealul Negru, i-am cuplat modul Sport pe Valea Oltului – aglomerată ca de obicei – și nici nu am simțit când am ajuns în Sibiu.
Când lucrurile mari sunt acoperite, începi să apreciezi orice detaliu care se adresează comodității din tine: încălzirea din scaun, un sistem audio comparabil cu cei găsit pe Seria 5, mufa USB sau senzorii de parcare care te ajută să manevrezi cei cinci metri de mașină în spațiile înguste.
În tabără, când nu învățam să cad de pe schiuri, l-am luat prin împrejurimi și l-am băgat pe toate drumurile și ne-drumurile posibile cu noroi, gheață sau zăpadă. A cărat în benă schiuri și bețe, clăpari și oameni. Și nu neapărat în această ordine.
Oricât de mult mi-a plăcut mie, poate de vină sunt genele rurale pe care le port cu mine, Rangerul este totuși un vechicul comercial. Cu el transporți lucruri, îți vizitezi plantațiile sau îl pui într-o flotă de mașini (cum a făcut EON). Dacă vrei să faci vacanțele cu el, te-ar ajuta ca bena să fie acoperită din simplul motiv că nu îți poți lăsa bagajele pe bancheta din spate.
De data aceasta, mi-a ieșit un consum mediu de 11 litri și dau vina atât pe cursele zilnice de la hotel la pârtie și pe coclauri, cât și pe drumul aglomerat dintre Sibiu și București.
Prețul unui Ford Ranger în echiparea Limited este de 3 1,046.77 euro fără TVA. (info)
Mai multe imagini am pus aici.
#schiem – prima tabără de schi pentru bloggeri – a fost organizată de Arena Platoș cu susținerea Sony, Vodafone, Mic