Fragment de roman (I)

39 Flares 39 Flares ×

Poate totul a început mai devreme când, imediat după examenul de admitere la liceu, m-am dus la biblioteca orăşenească şi am luat primele cărţi. Nici acum nu ştiu ce mă apucase de vreme ce, țin minte, în acel an o duceam destul de bine. Îmi făcusem primele prietene, devenisem un tip popular care mergea la toate petrecerile şi participa la toate campionatele de fotbal, făceam parte din cea mai cool gaşcă din şcoală şi aveam o mulţime de admiratoare.

Apoi totul s-a rupt, iar acea vară de după examenul de admitere a însemnat doar cărţi. O retragere care a pus pe jar familia, pierdeam nopțile și nu era sănătos, a nedumerit prietenii de pe stradă care contau pe mine la meciurile de fotbal şi a plictisit pe cei din gaşcă.
Una dintre scene s-a petrecut în faţa porţii. Venisem de la bibliotecă, aveam în mână Candide şi Suferinţele tânărului Werther şi o priveam pe Loredana care trecuse pe la mine să mă cheme în oraş. Era cea mai frumoasă tipă din grup, fusese combinată cu unul dintre noi şi acum, după cum îşi mişca picioarele în fusta scurtă, după aluziile pe care le arunca simulând plictiseala, îmi făcea mintea să zburde. În urmă cu câteva luni, avusesem un moment împreună când ne sărutasem după ce ieşisem de la şcoală. Mă uimise prin apetitul ei erotic pe care i l-am simţit în avântul cu care îmi băgase limba-n gură de parcă ar fi vrut să cucerească rapid şi eficient ca într-un Blitzkrieg, dar nu s-a legat nimic între noi. Mai târziu, când începusem să o iau pe alături, scena de la poartă cu Loredana îmi venea de multe ori în minte. Ar fi fost suficient să îi accept propunerea de a ieşi în oraş şi totul ar fi fost altfel. Ne-am fi întâlnit cu ceilalți, am fi ieșit și a doua zi, într-un final ne-am fi combinat, m-aş fi dezvirginat mai devreme – cu câțiva ani – alături de o fată cu un corp de top model şi vulgaritatea unei indience. Aş fi avut o viaţă socială normală în timpul liceului, ca toţi ceilalţi, şi poate totul ar fi ieşit mai bine.

„Ca toti ceilalţi” este expresia prin care-mi exprimam convingerea că între oameni este mai bine decât între propriile tale gânduri şi lecturi. Poate şi ceilalţi gândeau la fel, vrem și noi să fim ca ceilalți, dar care ceilalți, poate că și ei se simțeau singuri și dacă i-aș fi căutat și i-aș fi găsit, ar fi fost deja plecați în altă parte, căutând pe alți ceilalți.

Poate totul s-a rupt mai devreme când mă despărţisem de Oana, fiica profei de franceză. Nu ştiu de ce i-a plăcut de mine, începuse să vină în grupul nostru şi brusc sau treptat, n-am mai rezistat, toţi ştiau să ea mă place şi parcă ne-am potrivi puțin, iar apoi m-am trezit sau m-am lăsat purtat către ideea de a fi împreună cu Oana. Relaţia a durat câteva luni sau câteva săptămâni şi totul s-a rupt când, într-o sâmbătă, după ce m-am întors de la un meci pe care îl jucasem în deplasare, m-am trezit plictisit.

Afară era înnorat, m-am oprit la chioşcul de ziare, mi-am luat câteva integrame şi m-am trezit acasă, în bucătărie, completându-le. Mama făcuse gogoşi, fusesem atent să șterg fața de masă pentru a evita ca foile să se lipească și a-mi murdări revistele cu pete de ulei. Când m-a strigat Bogdan la poartă, terminasem prima revistă de completat. Bogdan, unul din tipii din gască și prietenul de atunci al Loredanei, mă chema în oraş. Se adunaseră toţi cum făceam pe atunci în vreun parc ascultând muzică la un dublu casetofon şi jucând cărţi. I-am spus aşa într-o doară că azi nu am chef şi, poate că mă întrebase, poate că doream eu să fac conversaţie, i-am mărturisit că m-am plictisit de Oana şi vreau să mă despart de ea. Eram în clasa a VIII-a, Bogdan s-a întors la ceilaţi și le-a spus celorlalţi că nu vin, iar Oanei, poate tot într-o doară, că vreau să mă despart de ea.

În următoarea scenă, care s-a petrecut în aceeaşi zi, câteva ore mai târziu, stăteam în faţa Oanei care mă întreba, printre lacrimi, cu ce a greşit. Nu i-am putut spune de fapt nimic pentru că nu înţelegeam de unde venise plictisul, care poate se chema sufocare sau laşitate, cum una dintre colegere ei, mai târziu, mi-a aruncat în faţă. Nu era un plictis de ea sau de fete sau de gaşcă sau de şcoală, ci un plictis din ăla despre care citisem  – şi mi se păruse amuzând la început – că i se întâmplase lui Cioran: prima criză de plictis a avut-o la cinci ani.

Eu am avut-o la 14 ani şi am rănit şi o fată în acest proces. Mai târziu, Oana era o tipă precoce, aveam să citesc un articol despre mine într-o revistă care circula pe atunci şi se chema Lumea femeilor în lumea bărbaţilor. Trimisese o scrisoare la posta redacţiei, scrisoare care a ajuns să fie publicată şi pe care a citit-o toată școala. Titlul ei era De ce bărbaţii sunt porci? și mi s-a părut atunci unul politicos, imaginând un ultim gest de bunătate feminină din partea Oanei care mă aruncase în registrul multiplu al tuturor porcilor care erau bărbaţi sau invers. Singurul citat din mine, pe care l-am uitat şi pe care îl pot nega până în pânzele albe (când să-l fi spus? cui? lui Bogdan atunci când mă înfăşurase plictisul într-o zi înnorată?), mi se pare şi acum deosebit de crud. Pentru mine, femeile sunt ca nişte integrame, le completez şi apoi le arunc.
Sub articol era replica psihologului de serviciu care îi spunea Oanei că totul răul este spre bine, întâlneşti şi asemenea bărbaţi în viaţă, dar cu timpul va învăţa să se ferească de ei, să nu dispere, își va găsi într-un final dragostea adevărată.

Desigur, ca într-un film prost de adolescenți, dar totuşi ca un semn că există un echilbru în acest univers, roata s-a întors. La puțin timp m-am îndrăgostisem de Ada, o tipă mai mare, de la liceu, care venise la una dintre petrecerile din sala de sport. S-a integrat repede în grupul nostru, am făcut pe porumbeii câteva zile, iar apoi brusc, de parcă o visase pe Oana şi a vrut să o mântuiească, a rupt totul fără motiv. Am suferit, am plâns, n-am înţeles de ce, dar am avut mândria să îi spun Adei că, dacă va dori să se întoarcă la mine, o voi aștepta oricât. Uimitor şi prostesc, ca şi cum scenaristul filmului prost cu adolescenţi avusese o indigestie, Ada a ținut minte ultima noastră conversație și, după o lună, s-a întors la mine, din senin. De parcă uitase ceva sau fusese plecată undeva departe și revenind abia acum, spera să reluăm totul ca la început. Apariția ei mi s-a părut ciudată şi străină nu doar prin prisma faptului că suferința mea o îndepărtase pentru a o face suportabilă, dar mă îndepartasem eu de toate și de toți. Eram același tip popular, participat cu brio la turnele de fotbal din școală, dar ceva se rupsese şi devenisem altcineva.

De aici și până la episoadele când am început să rătăcesc prin fața bibliotecii din sufragerie n-a fost decât un pas. E simplist și poate e absurd, dar dacă nu aveam să dau chix cu două fete în clasa a VIII-a, nu m-aș fi apucat de citit în acea vacanță de vară de dinaintea primului an de liceu.
În acea vară am descoperit Iliada în traducerea pitorească a lui George Murnu, mă fascinase popularitatea romanului de tinerețe a lui Goethe, îmi luam notițe din Către Sine, ediția de la Biblioteca pentru toţi, mă lăsam fascinat de lumea din Erewhon sau de aventurile lui Phileas Fogg în jurul lumii. Erau lecturi disparate, nu avea pe nimeni care să mă ghideze și petreceream ore în șir în fața rafturilor imense de la bibliotecă pentru a mă decide ce două cărți să iau acasă. Într-un final, parcă de teama ca acele rafturi să nu mă sufoce, să nu se răstoarne peste mine, luam cărţile şi mă întorceam ruşinat acasă.
În acea vară, prietenii din vechea gașcă care mă chemau la poartă s-au împuținat, iar părinții au început să se îngrijoreze în timp ce eu pierdeam nopțile la lumina veiozei.

Poate ruptura a avut loc mai devreme, au mai fost adolescenți, în vreun cartier din Buenos Aires sau din vreo suburbie din nordul oraşului Chicago, care au suferit de plictis sau din dragoste și nu s-a apucat așa, pe nespusă masă și renunțând la toate, de citit.  Uneori îmi imaginez că totul a început în ziua când mama a adus acasă, cu ajutorul unui coleg de serviciu, doi sac de cărți. O librărie făcea lichidare de stoc, își vindea toate cărțile la prețurile vechi înainte de devalorizarea din 1991, iar mama, care avea un spirit înnăscut pentru ocazii, a cumpărat doi saci de cărți la un preț de nimic.

Mă văd stând în gradina din fața casei, unde mai târziu au construit o cameră, iar deasupra ei, mansarda în care aveam să-mi petrec adolescența, rezemat de perete și răsfoind, acolo între lalele și bujori, o carte maronie intitulată Extratereștii… printre noi? Am aflat atunci de Carl Sagan, de acele teorii matematice care calculau numărul planetelor capabile să găzduiască viață, am citit că, dacă Soarele este de mărimea unei mingi, iar Jupiter de mărimea unui bob de mazăre, Pâmântul este atât de mic încât îl poți trece printr-o gămălie de ac. Am citit acolo despre istoria primilor hominizi, cu teoria lui Darwin, cu broaștele țestoase din Galapagos, cu australopiteci sau omul de Cro-Magnon, cu homo habilis, homo sapiens și apoi, la final, cu homo sapiens sapiens, care eram noi, care eram și eu. Chiar dacă aveam 11 ani și nu știam prea multe, mă minunam totuși aflând de teoria lui Oparin cu supa primordială sau despre ecosferă care este o mică fâșie unde se află Pământul, nici prea aproape de Soare, nici prea departe și unde am putut apărea noi, oamenii și inclusiv eu, care am acum 11 ani.
Desigur, majoritatea cărților pe care le cumpărase mama în acel sac nu erau capodopere şi după câteva săptămâni de joacă printre romane obscure şi cărţi de popularizare, m-am plictisit.

Asta mă face să caut ruptura mai devreme când, la 9 ani, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, i-am spus mamei să-mi ia drept cadou un caiet studențesc unde aveam să-mi povestesc viața. Nu credeam că vom trăi mult şi doream să povestesc totul pentru ca un copil dintr-o altă ţară să citească despre mine, să-mi afle numele şi să-şi amintească despre o ţară unde, cândva, oameni s-au împuşcat pe străzi. Mama m-a liniștit, dar mi-a cumpărat caietul studențesc unde am început să-mi țin primul jurnal scris cu stiloul chinezesc, cu peniță de aur, pe care unchiul care lucra în Irak mi-l făcuse cadou în primul an de școală.
Mergeam în acele zile la niște neamuri, unde ne uitam la televizor, al nostru era stricat, și vedeam steaguri găurite, militari pe străzi, declarații patimase și Ole ole ole/ Ceausescu nu mai e. Se zvonea la noi în oraș că teroriștii au otrăvit apa, au infestat sângele din rezerva spitalului sau au fost văzuți prin pădurile din jur.Pe atunci, tata, însoţit de un coleg de serviciu, își punea o uniformă groasă verde și plecau noaptea să patruleze prin oraș cu puștile pe umeri.
Îmi notam toate acestea în caietul acela studențesc pe care mama mi-l cumpărase înainte de Crăciun atunci când mă gândeam cu seriozitate că poate voi avea câteva săptămâni sau luni de trăit.

Poate totul începuse cu un an mai devreme când, după ce învățasem tabla înmulțirii, am decretat că știu tot ce trebuie știut pe lumea aceasta. Bine, fusese acel mic impediment cu numerele de la mașini, cu soț sau fără soț, cărora le era interzisă circulaţia în anumite zile, iar după ce mica mea anchetă în rândul familiei mă lamurise, m-am liniştit. Acum chiar știam tot ce se poate ști.
Sentimentul acesta de invincibilitate din cauza unui avans cognitiv îl avusesem prima dată atunci când am învățat să citesc cu mult timp înainte de a merge la școală. Mama cumpărase un joc cu multe cartonașe, unele mai mari care conțineau desene ale unor obiecte și animale, iar altele mai mici pe care erau scrise cuvintele. Dacă știai să așezi cartoanele mici sub cele mari, se chema că știi să citești. Adică poți merge pe stradă și poți repeta în gând, cu mirarea unei revelații, Alimentară, Patiserie sau Consiliul Popular.

Am căutat ruptura şi mai devreme sau mai târziu când, în unele nopți, plângeam sub plapumă, înfiorat de gândul că va veni o clipă când părinții mei vor trebui să moară. Nimic nu e mai ciudat decât să nu te bucuri de ei cât încă sunt în viață, dar eu, nici nu știu câți ani aveam, dacă eram la grădiniță sau în primii ani de școală, aveam alte gânduri care mă înfiorau.
La bunici, în colţul de grădină pe care în acel an nu l-au mai arat, ci l-au săpat cu hârleţul, vecinul care venise să îi ajute, poate pentru că se încălzise sau poate pentru a avea spor,  s-a dezbrăcat până la jumătate. A doua zi o Dacie 1300 break pe care scria Salvare l-a luat din faţa curţii şi l-a adus după câteva zile mort de-a binelea. Ieri era, ţinea hârleţul în mână şi glumea cu nepotul bunicii, adică cu mine, iar astăzi nu mai era. Atât de repede mor oamenii.

Poate a început şi mai devreme când, întins sub o căruță, toate mi s-a părut fără sens. Pe câmp, în timp ce bunicii prășeau, eu stăteam întins, ferindu-mă de soare, sub căruță. Prăfuit și plin de mâncărimi, privind calul cum se lupta cu muştele, mâncam niște biscuiți tari și maronii cumpărați de bunica de la cooperativă, biscuiți pe care îi mâncam ștergându-i de furnicile care începuseră să dea iama în pungă. Acolo, la umbra coșului căruței, în acea căldură obositoare și plină de praf, toate mi s-au părut fără sens. Nu pot să explic cum, nu cred că a fost vreo mare revelație, dar m-am întrebat: asta e tot, așa trebuie să fie toate?
Desigur, e posibil ca totul să fi început cu câţiva ani mai devreme când, pe pietrele peronului de la gară, am tras-o de mână pe bunica – nu știu ce căutam la gară – și i-am aratat ştiutor doi îndrăgostiți:
“Uite, se iubesc!”

E posibil să confund. Poate amintirea aceasta a venit după umbra căruței, poate a venit chiar mai târziu, când îmi plângeam moartea părinților încă nemorți şi mă întrebam cu se întâmplă cu noi când murim în loc să mă întreb ce se întâmplă cu mine când mă nasc de vreme ce totul a început în acea maternitate, într-o zi de vară, când eram cât o stlecă de mic, vorba bunicii, și când tata, de bucurie, eram primul copil, a băut în acea seară toți banii strânși pentru mașina de spălat.

Lămurire: Frecvenţa acestor “articole” va fi săptămânală, iar cu timpul – când frânturile vor începe să se lege – voi face o rubrică separată pe acest blog. Fragmentul de faţă nu este unul de început.

39 Flares Twitter 0 Facebook 39 39 Flares ×

8 thoughts on “Fragment de roman (I)

  1. Simona

    Bafta multa pe acest drum! E un drum greu si plin de provocari. Am un amic de la care stiu povestea cu scrierea unei carti….a inceput, s-a lasat, a avut piedici in publicare, din astea.

    Mereu am zis ca ti-e menit sa scrii 🙂
    Ma bucur ca impartasesti cu noi fragmente din roman, insa nu sunt sigura ca inteleg de ce.
    Vrei feedback sau asa vrei sa iti promovezi romanul?

    Indiferent, o sa astept fragmentele saptamanale cu mare interes!

    Reply
  2. did

    in sfarsit, adrian, bine!
    sa lasam problemele cu publicatul, e suficient sa termine de scris, indiferent cat va dura, apoi are sa (de)curga ce e de curs.
    sunt curioasa cum te simti dupa ce termini un fragment, adica e lesne de trecut din timpul ala in concret? mi se pare ca e destul de solicitant, in fine, te descurci tu.
    si mai vreau sa aflu daca fumezi. hai ca deja iti iau interviu in avans 😀

    Reply
  3. Ema

    E frumos, e chiar mai mult decat frumos. Cumva as putea spune ca e universal. Sigur imi place, o sa urmaresc viitoarele posturi.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.