“Dă-i și tu, nu sta să iei bătaie”
Am fost dezamăgit de acest sfat. Aș fi dorit ca tatăl meu să-mi fi luat apărarea, să fi venit la școală, să fi vorbit cu învățătoarea, să fi vorbit cu părintele celui care mă bătea. În schimb, el mă trimitea din nou în cușca leului.

Dacă îl privești, tata nu pare un părinte care și-ar fi sfătuit copilul, elev al primei clasei, să se bată. E un bărbat mic de statură, slab și, din cauza meseriei de croitor, aplecat de spate. Nimic din aparența lui nu trădează ideea că ar fi dat și el în confruntările fizice dintre băieți în satul în care a crescut.

Adevărul era că aș fi dat și eu, dar îmi era frică. Ivu este un coleg mai bine clădit fizic decât mine. Se leagă de toți și nimeni nu are curajul să răspundă. Mi-a oferit destule vânătăi și, de vreme ce mă aflu în fața tatălui cu această problemă, nu am reușit să o rezolv altcumva. Prin convingere, prin amenințare, prin diplomație sau prin pâră la doamna învățătoare.

Adevărul e că alți copii au venit cu părinții la școală. Părinții lui Ivu au fost și ei chemați, dar nu s-a rezolvat mare lucru.
“Doamnă, am încercat toate metodele, l-am bătut, l-am pedepsit, l-am pus cu mâinile pe aragaz, dar nu se potolește” îl văd și acum pe tatăl lui Ivu explicând.
Un bărbat solid căruia, la fel și ca în cazul fiului, n-ai dori să-i răspunzi în eventualitatea unei confruntări fizice. În ce privește metodele lui, bine că am scos din cărți “mâinile de pe aragaz” ca alternativă educațională.

Adevărul este că Ivu nu-i un elev atât de rău. Nu bate pe toți (ar putea, dacă își pune mintea) și nu bate tot timpul. Cele mai multe interacțiuni s-ar descrie prin “mai mereu se leagă de cineva”. O palmă peste ceafă, o îmbrâncitură, un bobârnac, niște degete în coaste.
Fără o răutate explicită, să nu vă imaginați un copil sadic. Mai degrabă, era bucuria și acel zâmbetul de mulțumire după ce ți-ai dovedit punctul de vedere. Sau amuzamentul de a interacționa cu ceilalți colegi în situații neprevăzute.

Încerc să nuanțez, recurg la eufemisme, dar adevărul este că în cușca leului – în care tatăl, prin sfatul lui, mă trimitea – nu eram mușcat de moarte, dar mereu eram zgâriat – generozitatea leului care nu se obosea să mă muște – și mereu îmi era frică.
Mă simțeam la cheremul cuiva care acționează fără răutate, dar plin de toane și mânat de dorința de a-i reaminti celuilalt că I se poate întâmpla aproape orice.

Mai frustrant era faptul că Ivu părea un băiat cu un suflet bun, dar nu știu cum, față de mine, nu reușea să și-l exprime într-un mod concordant normelor sociale. Până într-o zi.

Eram la finalul primul trimestru. Știu acest lucru pentru că majoritatea colegilor erau în jurul catedrei, discutând cu învățătoarea despre cadouri sau o manifestare artistică legată de apropierea Sărbătorilor. În spațiul gol al clasei, printre bănci, m-am întâlnit din nou cu Ivu. Una dintre acele întâlniri din care eu nu ieșeam bine.

Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat precis, dar următoarea scenă e ruptă din alt film. Ivu era căzut printre bănci, iar eu îl loveam cu coada unei măture. El urla, iar eu continuam să dau.
“Adi, nu mai da, nu mai da!”

Exagerez, nu-mi amintesc clar cuvintele lui. Poate a spus doar o singură dată nu mai da și apoi abia apoi a pus Adi. Poate a spus te rog frumos să te oprești, este inacceptabil, poate memoria a pus cap la cap anumite părți care lipsesc, dar scena cu mătura este reală.
Nu-mi amintesc de asemenea nici ce s-a întâmplat mai apoi. Am fost pedepsiți? Am fost pedepsit doar eu?

Ceea ce îmi amintesc este că eu și Ivu am devenit cei mai buni prieteni. Desigur, mă mai necăjea din când în când, dar acum ne respectam. Nu ne-am mai luat la bătaie sau să o spun direct, nu mă mai bătea.
Nu de puține ori, după școală, deși locuiam în cartiere diferite, mă conducea acasă.

Pusă în fața unei asemenea răsturnări de situație, mama nu și-a putut stăpâni mirarea:
“Înainte te bătea mereu, iar acum sunteți cei mai buni prieteni”
Nu știu dacă era un reproș sau o mândrie, dar cu siguranță era o bună observație.