Unul din deliciile perioadei post-coitale (unii filozofi, dimpotriva, au vazut ceva extrem de tragic in aceasta perioada, timpul ar fi trebuit sa se opreasca in momentul extazului etc.) este faptul ca pot sa ma scarpin la oua fara sa am sentimentul ca insult niste norme sociale pe care noi, cei bine crescuti, le urmam.

Oricum nu mi-a vazut gestul care, intre noi fie vorba, decat simpla indepartare a unui disconfort fizic era mai degraba confirmarea cuceririi unui cap de pod. Ati observat ca un barbat dupa ce face sex incepe sa ocupe altfel spatiul in jurul lui. Nu neaparat e mai sigur pe sine sau ii poti descifra un zambet de triumf, dar revenind, ea se aplecase dupa canapea.
– Le folosesti des? Nici nu pot sa le ridic.
Ganterele.
– Din cand in cand.
Sar de pe canapea sa-i arat ca nu-i mare lucru, uite ce usoare sunt. Ma apuca de brat, nu stiu daca pentru a se convinge de lucratura mushiului, insa simt la atingere antemul unei noi erectii.

Imi aduce aminte de A. Nu ii placea sa mergem de mana pe strada, in schimb adora sa ma ia de brat. Uneori la nu stiu ce petrecere, venea langa mine si ma lua de brat, m-ai lasat asa singura…
Cand ne plimbam si ma apuca de partea superioara a bratului si simtind-o cum imi masa tricepsul, imi dadeam seama ca e fericita. Nu neaparat ca aveam un triceps bine lucrat, insa imi imaginam ca gasea in acel muschi toata caldura si protectia de care avea nevoie. Cand ne certam rau de tot si ma lovea peste cap, iar eu o imbranceam, climaxul era sa ma muste de umar. Durea ingrozitor, ii explicasem de o mie de ori ca toleranta ei la durere fizica era mult mai mare si judecand dupa acest criteriu, muscatura ei dublata de cearta era ingrozitoare. Fusese o relatie ciudata daca extremele comuniunii noastre aveau legatura cu o anumita clasa de muschi.

– De ce nu vrei sa ma lasi sa dorm la tine?

Sa derulam inapoi. Sunt un bursuc care de cele mai multe ori prefera sa stea in casa decat sa iasa in oras. Astfel am chemat-o sa bea o cafea la mine. Nu ne vazusem pana atunci, a dorit sa ma cunoasca, ramasese vag stabilit sa iesim in oras, insa in acea seara m-am trezit bursuc.
A venit. Ne-am asezat in bucatarie la o tigara si m-am apucat sa pregatesc cafeaua. Intre noi fie vorba, la telefon discutasem ca ea o va prepara, insa putem trece peste aceste detalii cand cauza este nobila.

Mereu m-am intrebat la ce poli se situeaza prevalenta discursului intr-o situatia gazda- musafir. Adica, gazda vorbeste in general mai mult, caci stapaneste un spatil familiar in jurul ei sau musafirul prin compensatie, trancaneste de zor pentru a echilibra procentul de familiar si confort psihic. In cazul de fata, eu am fost cel care am vorbit mai putin. Oricum, schemele de mai sus nu se potriveau la situatia de fata. Eram doi oameni straini de sex opus in casa unuia din ei.
– Ei, a fost greu? ma trezesc cu ibricul in mana.
– Ce anume, sa vin aici?
– Ihm.
– N-a fost deloc, insa stii si tu cum e cand o fata vine la baiat acasa.
– Cate lingurite de zahar?

Seara a inceput prost. Am baut cafeaua imbibat de povesti legate de familie, greutati financiare, dorinta de schimbare a locului de munca, aluzii la cautarea unui tip serios etc.
– Eu sunt genul care pun suflet in ceea ce fac…
– E greu sa mai gasesti un tip serios in zilele astea…
– Am vazut o emisiune despre oameni singuri si era o tipa acolo care…
– Closer ai vazut?
– Nu.
– L-am vazut de vreo patru ori cu persoane diferite, insa e foarte bun, ii zic.
– Nu poti sa fii si tu mai original?
Zambeste.
– E erotico-filozofic, o sa-ti placa. Mereu ii gasesc sensuri noi cand il revad. S-a facut dupa o piesa de teatru care a scandalizat publicul britanic la vremea aceea.
Tras masuta aproape, ne intindem pe canapea cu picioarele pe masuta si asta e. A urmat vizionarea postmoderna unui film: fara aluzii, fara atingeri, fara discutii savuroase pe marginea unor scene, fara inghitit in sec. Am fumat trei tigari intr-o ora jumatate.

Ar fi trebuit sa-mi dau seama ca-i va place melodia cu care se incheie filmul. Damien Rice – The Blowers Daughter. Am pus melodia pe repeat si cand m-am intors de la calculator, am vazut-o leganandu-se in mijlocul camerei. Atat de usor sau de greu te culci cu cineva, depinde de care parte a secundei te afli. E suficient un moment, o secunda, un gest care dintr-o distanta infinita, sa filtreze unica posibilitatea de-a-i o trage. Linia subtire de la femeia visurilor tale la o banala aventura ratata.

Am inceput sa dansam usor pe melodie si, in timp ce incercam sa-i aranjez parul ce-i venise in ochi, ne-am trezit sarutandu-ne. Aproape ca intr-un film cu adolescenti, cu mentiunea unui fapt groaznic. A inceput sa mi se dezvolte o erectie deloc iubitoare de dans si in timp ce eu incercam sa mi-o ascund retragandu-ma, mi s-a parut ca ea a vrut s-o simta impingandu-se in mine sau poate intrepretez. Cert e ca in busculada creata ne-am pierdut echilibrul si-am cazut pe jos. Am vazut-o ghemuindu-se si plangand de durere. Se pare c-o lovisem cu un genunchi in burta in timp ce incercam sa-mi tin echilibrul.

Mi-a venit sa rad, insa eram in acelasi timp enervat de toata sceneta asta. Enervat ca s-a pierdut ritmul, enervat de privelistea ei ridicola, enervat pentru imaginea ca lucrurile de genul asta nu se intampla decat in filmele cu prosti.
– Sa trecem peste acest moment penibil, am incercat s-o dreg in timp ce-i ofeream mana sa se ridice.
In timp ce-si aranja hainele, privind-o in acea postura neajutorata am simtit ca trebuie s-o am. Glumesc. Mi-am aprins o tigara si m-am intins pe canapea. A ramas in picioare privindu-ma (mustrator?). N-am reusit sa-i vad expresia fetei (s-a pus chiar in bec) cand mi-a zis:
– De ce ma chinui? Vrei sa profiti de mine?
– Vai, departe de mine gandul acesta, foarte departe….

Derulam dupa.
– Adu-mi si mie ceva sa ma sterg.
Ei bine, asta-i o replica pe care n-o gasesti in romane. Cu ce pot sa ma sterg? Nu poti sa intinzi mana prin pat si sa te stergi cu primul obiect vestimentar intalnit in cale. Uite, ia prosopul meu de fata, oricum era murdar si doream sa-l spal. E un tricou pe care-l port prin casa. Serios, uite, ma sterg si eu cu el.
Se sterge de fata cu tine, se sterge dupa ce te ridici de pe ea si te duci inevitabil la baie? Te stergi in fata ei sau te stergi la baie? Intarzai la baie.
– Imi aduc ceva sa ma sterg si eu, deja m-a apucat frigul aici…
N-as vrea sa ma sune a doua zi:
– Stii, am racit!

– Cum ti-ai facut patratelele alea?
– Care?
– De pe abdomen. Stii cand eram mai mica si citeam Bravo, era un interviu cu Usher in care explica cat de multe exercitii face ca sa-si mentina un abdoment perfect.

– As vrea sa te fac sa ma iubesti, insa te vad inconjurat doar de carti.
Incepu sa se uite pe masuta ca si cum abia acum observa cartile rasfirate peste tot.
– As vrea sa-ti citesc toate cartile din biblioteca.
– Nu sunt multe.
– Stiu, dar imi fac iluzia c-as afla putin din ce gandesti.
– Pot sa scriu despre aceasta seara? Nu sa povestesc tot ce s-a intamplat, doar sa remixez putin. Scot unele chestii, bag altele, stii tu…
– Poate pentru tine e ceva obisnuit sa te culci cu o necunoscuta, iar daca scrii, poate n-o sa se mai culce nici o cititoare cu tine.
– E mai mult o comoditate. Am scris destul de mult zilele acestea si mi-ar mai usor sa inserez acest episod intr-un context mai amplu in care, sa zicem, si-ar castiga o oarecare greutate.

Fragmente similare: Next

Melodie japoneza de pe coloana sonora din Kill Bill 1. Ascult versurile si parca ma astept in orice moment sa aud cuvinte romanesti. Suna romaneste melodia? A fost un slagar la noi si-am uitat eu? Sau postulez naiv o similitudine melo-cultural-stilistica romano-japoneza?

E un personaj in mine care acum cateva zile, dupa un joc erotic, s-a intins pe fotoliu cu picioarele pe calorifer si se gandea, daca sexul nu s-ar fi intamplat, s-ar fi simtit mai putin bine? Si daca totusi s-a intamplat, e o confirmare a ceva? E altceva in afara de faptul in sine? Un eveniment trebuie sa treaca prin imaginatie ca sa devina fapt in sine? Deci, nu e nimic brut sau pur? sex pur? just sex?

Citeam la Cezar despre presiunea sociala a distractiei si m-am recunoscut in ultima zi a anului trecut. Avusesem niste zile fericite in care nu am iesit din casa, am ascultat muzica si-am citit. Si tocmai in acea ultima zi mi s-a indus sentimentul ca… cel putin de Revelion ar fi cazul sa ies. Mesaje, telefoane, si unde faci Revelionul etc. Apoi, in mod subit, ideea de a iesi s-a legitimat in mintea mea ca o iluzie onesta.

Cat anume din curgerea amorfa a fiecarei zile merita salvat? Cat anume din cotidian merita a fi ridicat la nivelul unei memorii colective? Resturile, toate evenimentele mici si nesemnificative decat la nivel local si personal se vor sedimenta intr-un neant interior?
Cat anume din aceasta zi a contat? Cat doresc eu? cat pot eu se semnific?
Ninsoarea de dimineata, micul dejun la doua dimineata, recitirea Demonilor? Cat de mult pot jongla ca balastul meu sa intereseze si pe celalalt dincolo de un nivel anecdotic?

– D. ar vrea sa te vada, imi zice un amic.
– Spune-i ca nu mai exista pentru mine.
– “E si asta un punct de vedere”, imi transmite.
Tineret iNberb in acelasi stil cu binecunoscuta anecdota: doi tineri se cearta pe o chestiune filozofica, unul din ei se ridica si-i carpeste o palma celuilalt. Acesta exclama:
– Esti obiectiv!

Observam citind cartea cu interviurile luate lui Cioran ca acesta repeta fiecarui interlocutor acelasi povesti, aceleasi intamplari fondatoare. Criza de plictis la cinci ani, ruperea de paradisul satului natal, insomnia din adolescenta, cum s-a plimbat cu bicicleta prin Franta, cum o cititoare i-a spus ca, dorind sa se sinucida, tocmai lectura cartilor lui a oprit-o din gest etc. Cateva teme pe care le tot remixa.
O amintire fondatoare mi-a povestit-o bunica si incet incet parca m-am autosedus sa mi-o amintesc si eu. Aveam vreo patru ani, eram pe strada cu ea si, vazand un cuplu tinandu-se de mana, am observat:
– Uite, se iubesc!

Simt din ce în ce mai pregnant că traseul meu spiritual, “evoluţia” mea se produce în detrimentul structurilor pe care societatea (prin mecanismele ei oficiale de educaţie) mi le-a împrumutat. Maturizarea proprie o simt ca un proces de năpârlire. Nu acumulez nimic, ci doar încerc să mă dezbăr de vălurile pe care cultura timpului actual le-a interpus între mine însumi şi realitate.

Folosind o comparaţie banală, am senzaţia că dezinstalez treptat programe despre care am fost educat că am neapărată nevoie. Urmăresc un minim algoritm, o treaptă superioară care mă avântă mai departe la o turaţie mai mică şi, implicit, un consum mai mic. Adevărată creativitate nu este rodul unui act de voinţă (înţelegând o turaţie mare şi un consum mărit de energie, o scremere), ci este risipirea unei energii care împărţită, se înmulţeşte.

Încerc să-mi regăsesc o puritate a privirii anterioară culturalizării. Paradoxul şi probabil imposibilitatea acestui proces este faptul că încerc să văd dincolo de sistem având la dispoziţie instrumentele oferite de însuşi acest sistem.

O anumită cultură nu îţi oferă doar instrumentele specifice de gestionare a realităţii, ci mai mult, construieşte social o realitate. Sunt foarte sceptic cu privire la capacitatea de mântuire pe care o pot avea în interiorul unui sistem creştin-occidental.

Informaţia “corectă” (pe care cultură actuală mi-o oferă by default) că trăim pe o planetă situată la periferia unei galaxii printre atâtea altele este genul de adevăr pe care propriul sistem mental nu şi-l poate asimila în totalitate. Toată identitatea mea este construită în jurul propriului corp care îşi statuează automat poziţia de centru al lumii.

Nu pot funcţiona decât în virtutea acestei intuiţii că reprezint un centru. Genul acesta de intuiție mă face să presupun existenţa unor structuri mentale mai adânci decât cele împrumutate prin cultură. Nici faptul că e posibil să aflu (prin evoluţia astrofizicii) că universul în care trăim e unul din multiplele universuri existente, nu mă va face să renunţ la iluzia unicității mele în ordinea lucrurilor.

Este doar un exemplu printre multe altele care realizez lipsa de profunzime a evoluţiei cunoașterii din ultimii mii de ani. Una din mizele mele ar fi să ilustrez cândva şi cumva ideea şi intuiţia proprie – deloc originală – că responsabilitatea mea (dincolo de cea locală, civică, comunitară, morală) este una cosmică şi este în strânsă legătură cu ceea ce numim Univers.

In sinea noastra.

Acum multi ani pe vremea aceasta, ne mascam si ieseam prin oras. Ne plimbam pe trotuar, urlam, speriam lumea, pipaiam fetele si mergeam pe rude sa-i uram. Eram caraghiosi. Un ciorap gaurit pe cap, un morcov in slipul tras peste pantaloni, unul taraia pe jos o papupa sau un manunchi de conserve, iar altul cazuse intr-un canal si se julise tot. Eram mai “obraznici” atunci decat fusesem in tot anul.

De obicei, Anul Nou este o treapta emotionala prin care ne reconstruim ludic. Daca ne luam prea in serios in aceasta perioada si ne facem tot felul de planuri pentru anul care va veni, vom observa ca e suficient un ianuarie plictisitor pentru a uita toate deciziile optimiste de la inceputul anului.

Nu deciziile raman si conteaza, ci starea de spirit. A decide in urma unui act de vointa inseamna a crea o mica bula pe suprafata lucioasa si subtire a constiintei. Nu poti decide sa zambesti mai des. Zambetele ce vin din urma unor decizii constiente le simtim imediat ca fiind neinspirate. Cele care au in spate o stare de spirit transfigureaza prezenta noastra in mijlocul celorlalti, sunt resimtite in mod natural si constituie un liant solid.

Azi, 31 decembrie 2007, lui Andrei Rosca i-au zambit trei persoane pe strada. Mai multe decat in tot anul.
Sa sarbatorim chestiile care ar trebui sa le resimtim normale?

Astfel, ideea ar fi sa nu decideti nimic acum, sa nu va scremeti. Pur si simplu… lasati sa fie. Nu incercati sa fiti mai buni, nu va sunati prietenii pe care i-ati ignorat tot anul, nu va imbratisati vecinii pe care oricum nu dati doi bani in restul timpului. Nu ratati posibilitatea unui timp frumos inauntru fortandu-va aura spre ceilalti, altfel va exista mereu o zi de luni in care ne vom decide sa ne schimbam viata.

Suntem niste zmei. Nu trebuie sa vrem sa fim, ci doar sa ne lasam sa fie.

Cam atat pentru azi. Va multumesc acum si va voi multumi si anul viitor:)

Acasa e locul de unde (dupa un timp) vrei sa pleci. Azi a fost ultima zi. M-am simtit bine cu toata familia in formatie completa si m-am bucurat sa-mi revad verii si cativa prieteni. Am aflat cateva baruri noi in oras, o multime de fete noi, lipsa mare de fete vechi. Cei de-o seama cu mine ori sunt plecati ori pe afara ori prin orase mai mari.

Am iesit si azi sa fac poze, le-am pus in acelasi set. Probabil voi reveni de Pasti si voi cartografia si atunci. Moinestiul cu toata biosfera sa (prietenii stiu ca este un municipiu) e un oras totusi frumos. Dupa Tristan Tzara, eu voi fi a doua personalitate care-l va pune in biografii la data nasterii.
Pentru a usura munca biografilor de mai tarziu, am pus poze cu scoala generala si liceul unde am invatat.

O buna intalnire a fost si Cristi. El a semnat cateva din pozele de la profilul autorului acestui blog. L-am intalnit intamplator pe o banca in Parcul (cu) Pini.
– Ce faci aici?
– Te asteptam.

Mai jos sunt cartile ce le-am cumparat azi de la singurul anticariat din Moinesti. Ieftine si bune. Demonii cu 10 lei, iar L’Orange mecanique m-a costat 2 lei.

Maine voi fi in Bucuresti. Multumesc tuturor care au aruncat pe ici pe acolo mesaje si urari aferente perioadei.
Hai pa, ce faci pa, bine pa.

Am nimerit din pura intamplare aici si aici si m-am crucit. Cum banuiesc ca majoritatea comentatorilor romani de acolo sunt tineri, nu ma pot opri sa ma intreb de unde vin energiile astea nationaliste asezate mult peste limita bunului simt si peste legitima mandrie a propriei culturi?

Postarea imnurilor nationale maghiare si romane a fost prilejul interesant de manifestare a eternelor dispute, nostalgii si frecusuri. Intre romani si maghiari, intre romani si bulgari, intre unguri si sarbi, ocazie de reiterare a fratiei romano-sarbe si tot asa.

Un tip Voison comenteaza:
hahahah RO-MA-NIA! what a fucking disney country! Yuo have nothing!! hahaha, no culture, no history, no worthy language, no territory. You were nothing but a big fucking gipsy camp! hhaha looooosers!

Un altul, roman probabil ii raspunde:
Pauvre crétin de France profonde, t’es tellement con que tu fais même pas la différence entre “Romanian” (= roumain) et “Rrom” (= gitan). Allez, retourne jouez aux billes dans ta banlieueu parisienne pourri.

Expresia I speak as a proud ROMANIAN este des intalnita.

Intervin si alti vecini carora li se taie glasul cu Listen, half bozgor & half polak dobitoc, se aminteste ca romanian army was two times in Budapest.
Un calator povesteste: I ve been once in Romania and they were nothing…I remember only poor villages and ugly cars everywhere.

Romani, trebuie un pic de nationalism in tara asta indeamna altcineva in timp ce un vecin reclama:
Yeah and long live your stupidity! Give back the territories you’ve stolen and you won’t have any magyar problem.Anyway your comment just shows how a misarable little maggot you are! DIE stupid pig!!!

Ok, hungaryandemon we are enemyes and nothing can change that raspunde uzi92 (posibil sa aiba 15 ani?).

Every single romanian video is full of hungarian comments. You are wishing a war you can not win, observa un alt roman.

I know, that the past has gone, but don’t you think, that the Treaty of Trianon was a bit shameful and extreme? intreaba un ungur.

“Noi romanii suntem urmasi a lui decebal,sange de daci…sange de razboinici…”

“Romanian people are descendends of Roman colonists and Dacian people.”

“ROMANIAN ARE ONLY LITTLE FUCKING GYIPSIES LIKE SERBS! Hungary rule the world”

O how beautifull(communist) melody!Who compose that? Chaucescu,Stalin,Dinca,or??? please help me,i dont know!was this person romanian?I ask that because i dont know any/any famous composer from romania/gipsyland!!!

Si tot asa.

Am gasit un tip care studiaza istoria militara, AlexanderXVI (cu un profil foarte elaborat si ancorat in… realitatile locale) ce are in spate si un blog România Naţionalistă.
Am gasit Bye Bye Romania, The End of Romania, History Lesson for Romanians etc. filmulete facute de unii ce-si imagineaza o Romanie impartita intre Ungaria, Bulgaria, Ucraina si Republica Moldova.

Nu ma intereseaza neparat stereotipiile vecinilor, cat mai ales nationalismul propriu. In urma atitudinilor de genul acesta (atitudini starnite, imaginate sau autoprovocate) ma intreb ce fel de istorie ni s-a servit? Ce fel de istorie invatau parintii noastri si ce fel de istorie invata generatiile tinere?

N-am pus mana pe nici unul dintre manuale alternative de istorie, insa nu-mi pot imagina decat diferente de nuanta fara de cele vechi. Acele manuale de pe care am invatat si eu istorie. Acele manuale despre Dacia Felix, despre continuitatea daco-romana, despre scutul anti-otoman ce l-am reprezentat noi, despre cum n-am fost niciodata paşalâc, am luptat cu eroism peste tot, n-am agresat pe nimeni, la granita imperiilor, la marginea vremurilor.

Revenind.

Titlul acestui articol a fost intrebarea mea adresata unui prieten mai in varsta cu care discutam despre evenimentele din ’89 si anii ce-au urmat. Imi povestea cateva intamplari, cateva evenimente din acei ani incipienti (Targul Mures, iunie 1990, minerii, primele alegeri etc.) si m-a indemnat sa citesc ziarele din acea perioada.
Sa pierd luni intr-o biblioteca ca sa reconstitui o istorie pe care (cel putin eu) n-am gasit-o in nici o carte recenta? Sa aflu despre Romania post-decembrista de la gazetari, iar nu de la istorici?

Sa culeg fragmente de pe wikipedia?
Revoluţia română din 1989
Mineriada din iunie 1990
România după 1989
Poze anonime Romanian Revolution 

Cunosc decent istoria romaneasca clasica, insa am mari pete albe in cea contemporana: regimul lui Antonescu, perioada comunista, evenimentele din decembrie ’89(cred ca nu voi indrazni niciodata sa folosesc termenul de revolutie), mineriadele, aparitia postului PRO TV (zambiti, va rog!), Constantinescu, Iliescu si apoi Basescu. Exista versiuni oficiale, exista versiuni subterane, versiuni imbibabe de ideologie. Pe scurt, atatea fragmente, cate realitati construite. Atatea realitati cat sa ascunda lipsa uneia comune.

Exista o istorie a ultimilor ani? Exista mai multe istorii a acestor ani?

“Cred ca un om moare cu adevarat atunci cand nu mai exista nimeni sa-si aduca aminte de el”

E un citat regasit in Jurnalul Monicai Lovinescu (ale carei Unde scurte mi-au incantat adolescenta) si pe care il incadrez in acelasi tipar regasit si-n Jurnalele lui Eliade. A mai murit cutare prieten care fusese martor la suferintele noastre. A mai murit cutare prietena care fusese prietena iubirii noastre. Odata cu ei, ceva din istoria noastra personala se pierde iremediabil. Sansa de-a avea prieteni care ti-au fost si inca iti sunt martori la traseul tau existential este una deloc de neglijat.

M-am frecat doi ani de zile prin culoarele bloggosferei romanesti si pot contoriza cateva futaiuri si infinit mai putin prieteni. Ma uitam aseara peste masa la petrecerea de bloggeri si degetele de la o mana mi se pareau cam multe.

Cultural si administrativ, Romania moderna s-a constituit dupa modelul francez: exista un centru si exista provincia. Existi doar daca esti in Centru. Restul e un no man’s land. Reflexele astea mi se par uneori ca explica afluenta demografica catre Bucuresti. In mod normal, Bucurestiul ar fi trebuit sa devina cosmopolit, insa tendinta sa actuala e sa devina din ce in ce mai pestrit.

As fi preferat un model german fara provincie. Unde sa nu te simti la periferie la Munchen, Leipzig, Hamburg, Weimar etc.

Un organism sanatos nu-l simti. Incepe sa “apara” abia cu primele semne de boala. Un stat bolnav, niste institutii bolnave le simti zilnic. O clasa politica bolnava o simti vrand-nevrand. Intr-un curs normal al lucrurilor, administrarea treburilor cetatii (la urma urmei, aceasta este sau ar trebui sa fie politica) ar trebui sa se intample fara zgarieturi si frecusuri. N-as vrea ca organismul propriu sa ma anunte de existenta lui prin celule anormale, prin dureri de cap, prin dureri de stomac. Daca se intampla zilnic, treptat creierul ajunge la iluzia ca astfel este starea sa fireasca. Si nu se mai mira.

“Un organism e sănătos atâta vreme cât fiecare organ îşi vede, pe tăcute, de treaba lui.”

Am sapte ani de cand nu ma mai uit la televizor si nu pot spune c-am pierdut lucruri esentiale pentru orientarea mea spirituala, insa pot sa-mi imaginez ca-n Romania e nevoie doar un televizor aprins ca sa nu te plictisesti. Incidentul cu Ludovic Orban o confirma inca o data. Am dat un click la piticu, am ajuns la Realitatea si vazand cateva fragmente video mi-a fost de-ajuns sa regret ca am aflat de toate aceste lucruri. Ca m-am lasat invadat de ceea ce Mircea Eliade numea Teroarea Istoriei.

Observ in jurul meu (nu dau nume) un exercitiu hermeneutic foarte bine pus la punct: intotdeauna nimic si nimeni nu sunt ceea ce par sa fie. Mereu exista un substrat dincolo de intamplari si incidente, mereu exista niste motivatii ascunse dincolo de un gest. Mai mult decat un dincolo, intotdeauna exista un subteran, un subsol intunecat al evenimentelor. Totul e plin de adevaruri subversive pe care toti cei “patiti” ti le pot servi oricand. Iti spun eu cum sta treaba inseamna de fapt Iti spun eu pe cate cadavre sta treaba.
Sitirile (urmaresc neregulat cateva cotidiene online) par niste explozii de nefiresc atat de bine distribuite in doze incat starea de anormalitate a ajuns sa para default.

Exista un nefiresc autohton la care in mod naiv nu voi dori niciodata sa devin imun.
Te mira?
Da, sunt mereu surprins.

insa in studentie nu aveam bani sa-mi iau carti, insa aveam tot timpul din lume pentru lecturi. Acum am bani, imi cumpar carti, insa n-am timpul (pe care mi l-as dori) sa le citesc.
Cand acum cativa ani prietenii mai mari imi descriau aceasta situatie, eram sigur ca nu voi ajunge in aceasta infundatura.

Acum ma trezesc extrem de zgarcit cu timpul pe care-l risipesc aiurea. Nu mai idolatrizez atat de mult lectura (in adolescenta mi se parea ca exist cu adevarat doar in timpii aceia in care citesc), insa totusi.