Dupa ce-am terminat jurnalismul, povestea Chuck Palahniuk intr-un interviu, m-am angajat la un atelier de mecanica cu gandul sa raman cateva luni. A stat acolo 13 ani de zile. Abia cand a primit cecul in urma ecranizarii Fight Club si-a permis sa-si dea demisia. De atunci scrie full time. Nu e nevoie sa aibe un job oarecare din care sa se intretina si sa scrie printre picaturi.

A scrie, a castiga bani din scris e un vis frumos al multor tineri talentati. Stiu totusi ca presiunea sociala a costului vietii face pe multi sa renunte. Stiu ca viata salbatica de adult prilejuieste usor gandul ca visele si idealurile de tinerete sunt doar niste vorbe in vant. Daca s-ar face un sondaj in randul tinerilor de 25-30 de ani si ar fi intrebati daca ce fac acum e visul lor implinit sau lucreaza pentru implinirea visului lor, nu stiu cati ar recunoaste devierea de la traseul lor glorios imaginat.

Nici eu insumi nu fac ce visam sa fac in adolescenta. Uneori ma plang, dau vina pe ceilalti, alteori dau vina pe conjunctura, alteori imi dau seama ca n-ar trebui sa existe vreo “vina”. La sfarsit, nu-mi voi da decat mie socoteala. Nu pot spune ca sunt multumit de gestionarea propriului traseu, insa stiu ca n-am renuntat si nu voi renunta sa-mi cultiv visul. Malgré tout.

Avem sanse nemasurate de-a porni un nou drum. Daca 45 de ani trec repede, atunci cativa ani pierduti si rataciti (ani care au trecut ca niste secunde) nu ar trebui sa descurajeze. Nu ar trebui sa creeze senzatia acelui “prea tarziu” care napadeste pe multi. Cato cel Batran s-a apucat sa invete greaca la 80 de ani, ce inseamna prea tarziu?

Costul vietii pare uneori sa monopolizeze toata energia si timpul de care dispunem. Astfel se creaza o aparenta si o scuza. Avem nevoie sa dispunem de foarte putin pentru a ne justifica slabele rezultate, pentru a ne cosmetiza abdicarea.

Dincolo de acest cost intervin si ceilalti din jurul tau. Ceilalti care au mult timp liber sa puna bete in roate, care sunt foarte motivati sa pastreze echilibrul mediocritatii din jur. Acum cativa ani un amic imi povestea ca in cadrul unui stagiu intr-o institutie de stat, isi petrecea programul de munca… muncind. Pana in punctul cand ceilalti i-au atras atentia ca zbaterea lui creaza imaginea contrastanta a nezbaterii lor si-ar trebui s-o lase mai moale. Fluturasul va veni in continuare.
Fluturasul meu interior isi schimba culoarea aripilor dupa zbaterea mea. Si, daca candva voi renunta sa mai cred in mine insumi, stiu ca va muri si voi muri si eu o data cu el.

Capacitatea de a visa e un mod inspirat de stapanire a timpului.

Nu prea ne plac povestile de succes. Gustul publicului cultivat pentru povestile de succes trebuie privit cu prudenta. Ratingul adevarat, tirajele mari le produc caderile si decaderile. De cand se taraie prin clinici si tribunale, Britney Spears parca a devenit un personaj mai interesant, nu-i asa? Interesant, intr-un sens cioranian.
Iluzia ar fi ca umanul din noi se tradeaza in momentele vulnerabile ale caderii, insa adevaratul gust fermecator al vulnerabilitatii umane se masoara in capacitatea de-a te ridica si-a merge mai departe. Sunt alpinisti, sunt exploratori care indura conditii sub cele ale unui om sarac din lumea a treia, unde e diferenta pragului de toleranta? Absenta unui vis?

Vis. Calaream un cal urmarind pe cineva. Dupa un timp calul a obosit si-a cazut jos. A cazut intr-un fel care mi-a amintit de unul din cainii pe care l-am avut acasa in Moinesti. Dupa vis, m-am trezit cu ideea ca doua specii de animale se pot asemana prin niste trasaturi afective imprimate pe retina interactiunii indelungate cu ele. Nu pot descrie modul alintat in care calul s-a trantit pe jos, insa mi-a adus aminte de Rex.
Am renuntat acum cateva luni la caietul in care imi notam visele, insa cred c-ar trebui sa-l reiau. Ce vise aveam intr-o anumita perioada? Dincolo de revarsarea inconstienta care din vise par a fi arhetipale? In ce masura si care vise s-au intrepatruns cu solutiile a ceea ce traiesc la un moment dat? etc.

– Ce faceti aici?
– Stau.
– Pai, de ce stati aici?
– E interzis sa stau?
– Nu, dar nu puteti sa stati asa…
– Nu, chiar stau pur si simplu asa… suspendat.
– Va doare ceva? V-a suparat cineva?
– Nu. Multumesc, sunt bine.
– E totusi dubios sa stati asa.
– Am fost invatat sa merg, sa inaintez, acum vreau sa stau.
– Vei obosi mai repede astfel.

Dupa ce am vazut The Bucket List, taietura de la deget care ma ustura ori de cate ori ma spalam pe maini sau apucam ceva, mi s-a parut banala. Nu pentru ca si-ar fi pierdut semnificatia, ci pentru ca alte lucruri si-au castigat alte sensuri.
Procesul cotidian de inventare a sensului, imaginatia de care ai nevoie pentru a te ridica din pat in fiecare dimineata.

– Nu pot dormi singura intr-o casa ce are mai mult de o camera. Mereu imi imaginez ca in camera cealalta se intampla ceva rau.
– Si cand stai intr-o garsoniera, ai totusi bucataria…
– Da, dar parca e prea mica pentru a dezvolta ceva rau.

Dupa ce am vazut The Bucket List m-am dus in Gara de Nord sa beau o cafea de la Mc Donald’s. Am iesit afara, am pus cafeaua pe masa si-am ramas in picioare privind in jur. Nu stiu cat de mult conteaza ce anume ochii tai vad, insa stiu cat de greu este sa-ti reglezi starea de spirit pe masura privirii.

Expresia „am ajuns la concluzia“ ar trebui înlocuită cu „am ajuns să mă întreb“. În general, ajungerea la o concluzie trădează un eșec al demersului de cunoaștere. Soluția începe să apară atunci când cineva pune întrebarea corectă, iar nu când se ajunge la o concluzie.

Vulnero înseamnă în latină a răni, a vătăma și este strămoșul cuvântului vulnerabil. Posibilitatea de a fi rănit. Acea calitate a oricărei ființe expuse stimulilor și înțelegerii celor din jur.

Posibilitatea de a fi rănit nu este sinonimul neputinței, ci poartă miezul încrederii care vine la pachet cu faptul de a fi printre oameni. Nu există alternativă la riscul încrederii ce o acordăm celorlalți, la fel cum nu există alternativă la șansa de a fi rănit.
În binomul format de cel care rănește și cel care este rănit, ascendentul se află de partea „victimei“. Majoritatea poveștilor care formează lumea este creată de victime, de cei vulnerabili.
Povestea este apanajul celor care au curajul să se expună.

Expunerea este un proces natural înscris în ordinea lucrurilor, la fel cum dezlipirea este sfârșitul tuturor etichetelor produselor contrafăctute. Vulnerabilitatea sau libertatea de a te naște ori de câte ori dorești este șansa de a te reconstrui din mers, de a te reinventa, de a te instala și-a dezinstala de nenumărate ori.
Cei rigizi, cei permanent identici cu sine ajung extrem de repede la concluzii, se cred invulnerabili și se privează de posibilitatea unui zbor.

Vulnerabilitatea este un ritual de trecere, este acel proces inițiatic în care o lume moare și o alta nouă renaște. Este mobilitatea înscrisă in jocul ființei, accesul la poveste.

În planul poveștilor, cei neexpuși nu există, pentru că nu au niciun loc geometric afectiv așezat în fața celorlalți. Nu ai de unde să îi iei, nu ai de ce anume să te legi. Sunt hărți cu spații goale, fără legendă. Asemenea personaje de umbră există mai puțin și se zbat în spațiul intermediar creat de poveștile celorlalți.
În această zbatere nu există creație, în această împrejmuire de umbre există doar reacții și reflexii. Neexpușii se trezesc întotdeauna incluși în poveștile celorlalți, trăiesc reacționând la poveștile celorlalți la fel cum paramecii trăiesc reacționând la stimulii din mediu.

Care este diferența dintre o euglenă și un om care se zbate în ne-povestea sa?

Vulnerabilitatea este șansa de a-ți putea juca propriul rol, iar opusul ei — refuzul unui tip de încredere care te expune — este neputința de a-l juca pe acela al propriului sufleor.

Singurul management inspirat al unui om care a fost rănit este continuarea deschiderii. Majoritatea se închid și se retrag să-și lingă rănile. În mod curios însă, majoritatea rănilor se creează și se perpetuează în această retragere.

Refuzul de a te expune este șansa de-a deveni o simplă notă de subsol la poveștile celorlalți. Este dorința interesantă de a te lăsa scris cu un font mai mic, iar noi nu vrem acest lucru, nu-i așa?

Cosimo de Medici incredintase marelui umanist florentin Marsilio Ficino (1433-1499) traducerea manuscriselor lui Platon si Plotin pe care le achizitionase de mai multi ani. Insa, cam prin 1460, Cosimo cumpara un manuscris din Corpus Hermeticum si ii cere lui Ficino sa-i dea imediat o traducere in latina; acesta pune deoparte Dialogurile si incepe in graba traducerea textelor hermetice.

Acest simplu fragment ma fascineaza de multi ani. Am citat aici din Istoria credintelor…, insa “povestea” a mai fost repetata si reformulata de Eliade in Nostalgia originilor si Ocultism, vrajitorie si mode culturale.
Ce-l motivase pe Cosimo de Medici sa amane traducerea celor doi stalpi ai antichitatii clasice grecesti pentru urgenta manuscrisului atribuit lui Hermes Trismegistus? Cat de mare era prestigiul acestuia in acele vremuri si cat de adanca era insatisfactia fata de viziunea oficiala scolastica a crestinismului occidental?

In opinia lui Eliade, Renasterea n-ar fi fost posibilia fara aportul ideilor si curentelor subterane, neoficiale. Fara fascinatia pe care au avut-o umanistii fata de conceptiile pre-crestine. Fara nostalgia catre o religie promordiala, transistorica.

Pico della Mirandola invata ebraica pentru a se initia in Kabbala, iar papa Alexandru al VI-a comanda o fresca abundand de simboluri hermetice. E ca si cum avand la dispozitie o biblioteca intreaga, ai desena un sotron in sala de lectura si-ai petrece zile intregi pentru descifrarea misterului sau. Giordano Bruno prevedea reintoarcerea iminenta a religiei vechilor egipteni, iar Persia mitica a lui Zoroastru devine hit. Mai tarziu, Newton, un parinte deja modern, era de-a dreptul fascinat si interesat de alchimie.

La anumite momente date, anumiti oameni au refuzat viziunea asupra lumii pe care cultura oficiala (se poate citi si mijloc de presiune) o oferea membrilor sai. Au incercat sa vada dincolo de orizontul provincial lasandu-se fascinati de idei camuflate in tratate obscure, purtati de nostalgia unor surse spirituale primordiale, cautand sensuri ascunse, pierdute si nerecuperate.

Nu stiu daca toate acestea sunt simple nostalgii spirituale, daca tradeaza o neincredere sanatoasa in modul de transmitere de la o generatie la alta a zestrei culturale sau daca este iluzia acelui adevar rezervat celor putin sau daca, dimpotriva, este incercarea acelor intuitii ce subzistau la nivelul curentelor populare, daca tradeaza rezistenta la modurile institutionale si centrale de propagare ale unor viziuni asupra lumii, insa ma intreb ce s-a pierdut intre timp pentru ca sotronul sa devina, dintr-un labirint initiatic intr-un oficial “joc de copii în care jucatorii lovesc cu piciorul o pietricica, facand-o sa treaca printr-o serie de patrate desenate pe pamant”?

Multe din relele autohtone actuale îmi par a-şi avea cauza în modul cum s-au întâmplat primii ani după revoluţia din decembrie 1989. Mai precis, modul cum regimul Iliescu a gestionat acei ani. Contrafăcând o trecere de la un regim comunist la un altul cu faţă umană. Permiţând fostelor cadre să-şi păstreze pozitiile, permiţându-le să se arunce în afaceri, facilitându-le tranziţia în noul capitalism şi simţ civic românesc. Toleranţa lui Iliescu de atunci a încurajat corupţia generalizată de mai târziu şi a creat cadrul instituţional favorabil afacerilor dubioase şi privatizărilor interesante.

Regimul Iliescu a fost cel care a adoptat o politică a liberalizării în paşi mărunţi şi a creat genul de activitate a unui stat care îşi spală în fiecare zi câte un dinte, iar la sfârşitul lunii se miră de ce îi miroase gura. Iliescu a fost cel care a înăbuşit manifestaţiile din iunie ’90, care a cenzurat şi-a descurajat orice tentativă de opoziţie politică în acei ani şi a făcut cu putinţă excursia minerilor la Bucureşti. Nici o carismă politică nu poate şterge aceste lucruri!

Iliescu a făcut posibilă existenţa unei generaţii de perdanţi ai istoriei. O generaţie a părinţilor noştri care nu s-au bucurat nici înainte, nici după. Au suportat un regim comunist, au fost păcăliţi de un regim democratic, au fost momiţi cu măsuri populiste şi apoi tărâţi cinic printr-o tranzitie de căcat.

Domnule Iliescu, vă rog ştergeţi-mă din blogroll-ul şi recomandările dumneavoastră! Am fost prezent la dezbaterea din Club A alături de ceilalţi bloggeri, însă m-am bucurat că v-am ne-întâlnit încă o dată şi îmi cer scuze în mod personal că nu pot inventa noi metode de spălare ale obrazului.

Domnule Iliescu, am râs cu lacrimi (nu este o metaforă) auzindu-vă discursul şi textele. V-am regăsit acelaşi din amintirile mele televizate de acum 7-10-15 ani. Aţi repetat – pentru a câta oară? – “corupţia nu este un fenomen românesc, există în toată lumea”. Aţi evitat cu o naturaleţe de Miss Univers răspunsurile la întrebări, aţi divagat pe toate temele, aţi lasat microfonul în jos răspunzând la definiţia blogului, aţi afişat acelaşi zâmbet sinistru şi am fost încă o dată cobaii sincerităţii cu care vă minţiţi.

La aceeaşi dezbatere cu bloggeri nu aţi ezitat să aruncati săgeţi către GDS, nu aţi uitat să ne învăţaţi despre lipsa de oportunitate a votului uninominal şi a cotei unice de impozitare. Aţi spus că fundamentul democratic sunt partidele la fel cum înainte sustineaţi că partidele sunt demodate.

Aveţi nevoie de o comisie, domnule Iliescu! O comisie condusă de un comitet spontan (vă plac adunările spontane: blogosfera e spontană, aţi spus, cum fel cum probabil au fost spontani şi minerii) care să vă analizeze gesturile, mimica şi interiorizarea unui tip de discurs. O comisie care să se întrebe dacă PR-ul n-a fost cumva inventat la Moscova, o comisie care să se gândească dacă manipularea mulţimilor e un dat înnăscut sau este o vocaţie moşită pe parcurs şi o comisie care să-şi bage nasul prin nişte dosare restante.

Nu-mi permit să vă admir calităţile de politician din acelaşi motiv pentru care nu mă interesează estetica unei securi care taie un gât, frumuseţea mişcărilor unei maini care fură sau diafanul unui zâmbet care înşeală.

Domnule Iliescu, am fost împreună în acelaşi spaţiu al dezbaterii mărginit de patru pereţi, însă nu ne-am găsit deloc contemporani. Aţi părut decupat dintr-un alt film, dintr-un film în care dumneavoastră emiteaţi facturi istorice, iar noi cu zâmbetul pe buze şi cu o memorie colectivă scurtă acceptăm să le plătim.
Nu vreau să fac parte din încă o generaţie care îşi va proiecta realizările asupra copiilor, la fel cum nu doresc să-mi aflu istoria naţională din zvonuri.

Aţi inaugurat pentru tinerele generaţii registrul în care politica e o curvă, iar nu doar simpla administrare a treburilor cetîţii. Aţi creat premisele demonizării unei preocupări civice care s-a transpus în mod ciudat în miopia politică a tinerilor din jur. Miopie care poate fi fatală pe termen lung. Generatia idealistă şi bine intenţionată a tinerilor interbelici au umplut rândurile mişcării legionare cu aceeaşi exasperare faţă de politicieni corupţi şi arivişti pe care o resimt şi acum în jurul meu.

De ce să nu recunosc, Iliescu este probabil (ar mai fi un Păunescu, un Vadim, un etc.) singurul politician cu care n-aş dori să dau mâna nici dintr-o simplă formalitate de salon. În registrul moral şi istoric în care îl judec, nu există nuanţe şi jumatăţi de măsură. E ca şi cum ai spune, discutând despre Holocaust, că nici evreii nu erau uşă de biserică.

Domnule Iliescu, ați ajuns cu bine și v-ați descurcat de minune în politica autohtonă, însă nu vreau să parveniți în același stil și în cărțile noastre de istorie.

Au mai scris si-am mai citit la: Adrian Cristea, Andrei Rosca,  Gabriela Savitsky, Cristian Greger si multi altii.
Rezumate video la piticu.ro si un interviu interesant cu Ion Iliescu la cristealizari.com.

Sunt acel Adrian încercând în fiecare zi să aflu cine este Adrian. Povestitorul se povesteşte pe sine. Calc apa zilnic într-o luptă continuă în căutarea propriei legende.
Mă consider un tip special, însă ştiu în acelaşi timp că sunt la fel ca toţi ceilalţi, un produs al momentului.

Sunt plin de defecte, iar istoria mea personală este îmbibată de pete negre, gesturi laşe şi fapte ruşinoase. Puţine regrete, multe consecinţe.
Deşi am o părere bună despre mine pentru a-mi prezerva un oarecare echilibru psihic, un diagnostic fugar ar putea cuprinde o mulţime de caracteristici neacceptabile: narcisist, egoist, insensibil, cinic şi crud.

O comisie special constituită pentru prăpastiile mele interioare nu ar fi un lucru exagerat.

Am minţit şi am rănit persoane dragi cu aceeaşi opacitate cu care m-am lăsat înconjurat de personaje suspecte, iar uneori evit să mă privesc în oglindă de teamă că adâncimea întunecată a ochilor mi-ar revela demoni costumaţi în clovni.

Am făcut şi efectuez în continuare gesturi pe care un manual banal de psihanaliză le-ar putea explica. Frustrări, complexe şi nesiguranţe plate. Evenimente lipsite de poveste.

Am înşelat şi am rănit exact acele câteva femei din viaţa mea lângă care găsisem linişte şi înţelegere.
Am furat, am fugit, iar uneori mă simt ca un personaj dostoievskian care ar trebui plângand să-şi ceară scuze şi ultimei flori.

Deşi nu prea mă iau în serios, iar uneori am impresia că autoironia mă fereşte de anumite exagerări, ştiu că neseriozitatea mă costă scump.

Am fost eu însumi în toate gesturile. Bune şi rele. Nu pot să mă lepăd nici de steaua mea, nici de propriul infern personal.
Infernul nu sunt ceilalţi, ci eu însumi.

Cu siguranţă, nu sunt un tip perfect, iar această afirmaţie este motivată şi de imaginea idilică şi falsă pe care am observat că unii şi-o fac despre mine.
Am multe cadavre în debara, însă nimeni nu mă va putea convinge că nu exista un loc în această lume pe care doar eu pot şi sunt menit să-l umplu.

Cu siguranţă, nu sunt un personaj de invidiat.
Cu siguranţă, paşii meu greşiţi mi-au conturat identitatea şi în mod cert îmi este frică.

Cu siguranţă, mă îndoiesc mereu de mine. Cu siguranţă, sunt de multe ori pe marginea prăpastiei, însă în mod sigur nu mă voi lepăda de o viaţă plină de riscuri.

Nu este confortabil să fii Adrian Ciubotaru şi nu-mi doresc să-mi trăiesc viaţa ca şi cum ar fi o croazieră.
În fiecare clipă, în două ore, mi se poate schimba viaţa în trei direcţii, pe când eu încerc să fiu doar pelerinul sincer şi curajos al propriilor rătăciri.

Related post: Demonii interiori

Azi am mulţumit către cel puţin o sută de oameni din lista mea de Yahoo! Messenger. Aplicasem un exerciţiu budist de mulţumire tuturor celor pe care i-am intâlnit într-o anumită perioadă de timp şi m-am eliberat.

Ce s-a întâmplat după aceea?
Majoritatea au întrebat evident de ce? pentru ce?
„Îţi mulţumesc că exişti.“
Un amic m-a sunat personal să mă întrebe de ce, ocazie fericită în care am mai schimbat câteva vorbe.

Unii au răspuns uzual şi unidirecţional cu plăcere.
Un alt prieten s-a panicat, a crezut că-i bat obrazul pentru nu ştiu ce chestie.

Am primit multe zâmbete.
Mulţi s-au amuzat de idee, iar alţi mulţi au crezut că sunt ironic.
Cineva m-a întrebat dacă colecţionez reacţii, i-am raspuns că poate colecţionez cel mult stări de spirit.
Am mulţumit unei tipe necunoscute. Uitasem când a intrat în lista mea, iar ea mi-a spus că a avut un virus care a adăugat automat în lista ei mai multe persoane. Într-un final, ne-am anatemizat reciproc într-un spirit colateral mulţumirii generale.
Altcineva mi-a spus:
„Nu ştiu de ce îmi mulţumesti, însă îţi multumesc şi eu.“

Majoritatea dintre noi avem nevoie de motive pentru a mulţumim şi pentru a primi mulţumiri. De regulă, îţi vine greu să crezi că cineva îţi poate mulţumi pentru simpla ta existenţă. Nu-i uşor că cineva să-ţi fie recunoscător din oficiu.

Au existat probabil câţiva care se plictiseau sau nu se simţeau prea bine şi mulţumirea din senin le-a priit. În cazul meu, a fost suficient o oră pentru ca starea mea de spirit să se schimbe complet. La final, zâmbeam mai des, mă simţeam mai senin şi pornisem deja cateva discuţii interesante.

Dorinţa de a mulţumi celorlalţi pentru simpla lor prezenţă în aria ta afectivă este anterioară oricăror asumpţii religioase, precede orice idee de felul acesta. E o terapeutică la îndemâna oricui. Nu e nevoie de vreo pregătire specială, la fel cum nu este rezultatul unui act de voinţă.

Nu e team-buildning-ul în care se pun la încercare calităţile colegilor tăi. Este curajul de a rămâne cu braţele întinse, e riscul de a găsi doi ochi la capătul braţelor tale. Este „lumea mea o văd prin prisma zâmbetului tău.“ Este „lumea în care trăiesc este creată şi de tine.“
Ieşi te rog de sub pat şi dansează, însuşi faptul că exişti este o victorie.

Sunt atâţia oameni care au nevoie de mulţumiri din senin încât e păcat să reţii atât de multă recunoştinţă în tine.

– Replica de agatat pe mess: mi-as hăcui monitorul pentru tine.

– Auzi, a sunat o tipa de la un ONG din Africa.
– Asa…
– Vor sa-ti cumpere coaja asta de calculator s-o doneze unor copii de acolo dintr-un sat. Ce zici? Au nevoie doar de Paint, Notepad si Solitaire.

Sondaj printre colege:
– Ce va sugereaza cuvantul “măciucă”?

Doru intra in bucatarie pus pe glume:
– Ce fac doi moldoveni singuri in bucatarie?
– Ce sa faca? Iti dau la m…e!
Later edit: Azi Doru s-a prins de poanta si-a reformulat:
– Ce da un smecher la doi moldoveni?
– Limbi!

– Cum faci de nu faci nimic toata ziua si totusi dai impresia ca faci mereu ceva? Spune-mi si mie secretul asta!

– Auzi, dar tu vrei sa fii gasita intr-un sac intr-un portbagaj de masina lasata intr-o padure?

– Pot sa-mi imaginez ca esti in concediu? Sa zicem doua saptamani in Tokio, daca tot nu vrei sa ma ajuti…

– Ia zi-ne, ce program a fost pe Prima de Revelion?

– Si care mai e viata prin cluburile de fite, Mircea?

– Te rog nu ma lasa sa flirtez cu tine!

La telefon:
– Buna ziua, domnul Adrian Ciubotaru?
– Chiar el!

– Daca pleaca Laura, o sa avem nevoie de inca o fata harnica si frumoasa ca ea.
– Pai, il avem pe Mircea…
– Harnica, am zis.

Un coleg cu masina. Insinuant:
– Si ce mai fac fetitele din metrou?

– Ce lenesi suntem. Gandeste-te la chinezoaicele alea din fabrica. S-a terminat programul si ele tot mai vor:
– Da’ lasati-ne sa terminan de impletit toate cosurile astea!
Sau in pauza de masa:
– Lasati-ne sa demontam toata hala si s-o facem la loc!

Doru face grafica unei carti de vizita pentru un kinetoterapeut pe nume Horyna (care arata ca un pusti de 17 ani). O grafica de toata jena, in graba, patru fonturi, numele subliniat cu o pensula de gradinita etc. A vrut 400 de bucati.
– Si ce sa faca cu cacaturile astea atat de multe? Le imparte la semafor? in metrou?
A doua zi:
– Doru, vezi ca e in parcare bunica lui Horyna. Urla ca i-ai nenorocit nepotul cu cartile alea de vizita.
A treia zi:
– Te cauta la telefon mama lui Horyna, vrea si ea niste carti de vizita din alea.
A patra zi:
– Doru, tu ai revolutionat Corelul? Vreo trei programatori de la Corel n-au mai suportat si si-au dat demisia.
Peste o luna, intr-un mail de la bestjobs aflam ca Horyna isi cauta de munca.

Intr-o zi nimereste un pensionar in firma:
– As dori niste copii xerox.
– Color? (doar stampila era color)
– Da.
La final l-a ajuns vreo 200.000.
Se uita perplex la biletelul cu pretul.
– E prea putin?
– Prea putin? incepe sa urle. Sunteti niste hoti, eu vroiam doar niste copii. Asta-i jaf.

Mail primit de la o clienta:
“Imi puteti da id-ul dvs. de yahoo sa discutam probleme legate de printare si alte lucruri…”

Suna un client, il cauta pe sef. La telefon un coleg:
– Mi-a zis daca-l cauta cineva, sa va spun ca nu-i aici.

Discurs de motivare:
– Hai mai repede, tocmai am vazut un melc trecand in viteza pe langa voi!

Proba de indemanare
– Doi oameni sunt mai buni ca mine la asta. Unul e in China si e orb, altul e in India si e pe moarte.

ZeitGeist e un film facut de niste americani care uneori inventeaza roata, alteori critica probabil pertinent administratia Bush si tot ce a insemnat 9/11 ca manipulare si scenografie, iar la final lanseaza un mesaj religios difuz. Ne-am indepartat de adevarata lumina, Dumnezeu nu-i cel din crestinism, e Altcineva a carui sursa trebuie s-o regasim.

Aici ma intereseaza critica crestinismului. Intr-o abordare istoricista se compara scheme mitologice ale mai multor religii si se observa de exemplu potopul este prezentat si in Epopeea lui Ghilgamesh (e adevarat), autorii Bibliei au plagiat. Daca premisa e adevarata, tendentiozitatea concluziei e jenanta. Se gasesc paralelisme intre Moise si alti mari legiuitori (vezi Legile lui Manu, de exemplu), intre cele zece porunci si indemnuri identice gasite in cateva temple egiptene.

Apoi s-a gasit o asemanare de traseu intre Horus, Mithra etc. si Iisus. Nastere “interesanta” (steaua, magii si tot tacamul), 12 ucenici, in jurul varstei de 30 de ani predica/mor. Toti au reinviat si tuturor li se asteapta a doua Venire.

Aceste similitudini nu sunt ceva revolutionar. Sunt lucruri cunoscute in studiile comparate de istoria religiilor si nu stiu sa fi avut drept consecinta o schimbare de viziune religioasa oricui ii arunci aceste informatii. De exemplu, nici un crestin nu-si va lepada credinta daca afla lipsa dovezilor cu privire la existenta istorica a “unui evreu obscur” (expresia lui Renan) numit Iisus.

Urmatoarea parte a criticii crestinismului este de asemenea clasica si devine din ce in ce mai populara. Un merit al studiilor multiculturale este deconstructia mecanismelor socio-politice a sistemelor religioase. Cel putin in cazul crestinismului, dezvoltarea sa nu poate fi inteleasa fara tabloul larg oferit si de acesti factori “istorici”. Au existat culise si motive “interesate” in urma carora crestinismul a prevalat pe o anumita piata religioasa in primele secole ale erei noastre. Au existat motive deloc duhovnicesti pentru care crestinismul a devenit religiei oficiala a Imperiului Roman, au existat manuale de propaganda care au ghidat elitele religiose in demersul lor de propovaduire a crestinismului in randul maselor populare de-a lungul Evului Mediu, au existat campanii electorale, lucruri blamabile, jenante etc.

Critica de genul asta este una adevarata doar intr-un sens local si instrumental. Extinsa, isi pierde validitatea. Crestinismul n-a plagiat vechile religii (imprumutul unor teme din alte complexe religioase intotdeauna s-a soldat cu o resemnificare proprie si creativa) si n-a fost doar (sau mai mult) manipulator social si abuzator politic. A constituit (si probabil pentru multi inca constituie si va constitui) o provocare spirituala si, din produsele prezente pe piata ideilor religioase, inca constituie un concurent redutabil.

Ce-mi ramane din aceasta scurta prezentare? Ce-ti ramane din lectura catorva carti de istorie a religiilor in spatiul mediteraneean al primelor secole? Ce gust ai daca arunci un ochi peste ideile gnostice?
Ramane in picioare ideea extrem de utila ca lucrurile pot fi in orice moment altfel, cursul istoriei poate fi in orice context altul. Daca judecam stramb (cauze, context, declansare si efecte) se creaza iluzia ca totul a fost iremediabil, ca lucrurile s-au produs natural intr-un singur sens.
De exemplu. Declansarea primului razboi mondial nu a fost iremediabila. Aliantelor si inarmarile ce l-au precedat, escaladarea nationalismelor popoarelor din cadrul Austro-Ungariei sau orgoliul german n-a produs o acumulare de energii care a explodat intr-un razboi inevitabil ce plutea deasupra lucrurilor.

Sunt de acord cu ideea scoaterii crestinismului dintr-o exceptionalitate istorica de care se inca bucura in unele medii, insa nu pot accepta o critica reductionista prezentata in stil de wow! intr-un banal filmulet american.