Vezi ondulatia? Vezi forma? Vezi culoarea? E medicamentul spiritual complet, e cea mai la indemana mandala, e terapia rapida. Este rodul experientelor spirituale a generatii intregi de intelepti subnutriti.

Iti asezi fundul comod pe scaun si meditezi. Mai intai in mijloc si apoi dilati punctul. Nu simti nimic? Rabdare, trebuie sa-ti lacrimeze ochii.

Sunt mai multe variabile. Se recomanda un plans sanatos inainte. Lacrimile purifica ochii, ochii privesc mai clar, culorile sunt mai ascutite, totul e mai aproape.

De fapt, nu te concentra inca, calibreaza-ti monitorul. Nimeni nu se aseaza in lotus purtand haine sintetice, nimeni nu spune rozariul uitandu-se la concursuri de cultura generala.
Aeriseste-ti camera, lasa sa patrunda cat mai multa lumina naturala si priveste mandala.

E rotunda, e sfera, e perfectiune, e inceputul lumii, e renasterea ta interioara, e momentul in care iti schimbi viata ca un set nou de sosete.

E rosie, e viata, e sange, e tinerete, este hemoragia unui nou inceput, e RGB, e perfect ajustata pentru rezolutia unui monitor luat in rate.
Pulseaza, e ritm, e dans, e cosmogonie, e expansiune. E rezumatul universului tatuat in mintea ta deschisa ritmurilor celeste. Simti ceva?

Rentabilitatea propriei vindecari incepe cu ceea ce trebuie sa oferi pe altarul neantului. Trebuie sa-ti lasi gandurile, facturile si durerile de spate. Trebuie sa te dezbraci pentru un nivel inferior pentru a parea imbracat pentru un nivel superior.

Deja simt cu tine o caldura interioara ce e pe cale sa izbucneasca in blocuri de culoare. Suntem amundoi, impreuna, contemporani. Lacrimi, extaz, tremur.

Nu cauta echilibrul, ci vindecarea propriului motor intern. Ai nevoie de turatie, nu de pante unde poti s-o scoti din viteza.
Gandeste-te la chakra ta cu traficul cel mai mare, imagineaza-ti ca infloreste, se deschide si se dilata la dimensiunea capacitatii tale de-a iubi.

Hai ca e simplu. Marile adevaruri nu-s rezervate initiatilor, ci sunt la indemana tuturor. Transforma-ti durerea in putere, in bani, in numar de comentarii, intr-o merdenea.

Cat a durat? Cateva minute, nu-i asa? Si deja incepi sa te simti mai bine. Vezi? nu esti chiar atat de batut in cap, meriti si tu respectul tau, esti o fiinta unica si greu repetabila.

Exercitiul de mai sus a adus unora o dragoste noua, o slujba mai bine platita, o vacanta initiatica. Altii si-au blestemat sefii, fostele iubiri si vecinii. Merge, e pe bune, tine. Tocmai am materializat o savarina unei persoane dragi. E acel sentiment magic cand faci un bine si nimeni nu stie ca tu ai fost cauza, primul motor, sorgintea de unde a izvorat bunatatea in lume.

O camera de supraveghere amplasata intr-un colt al incaperii (am fi numit-o camera daca nu ar fi un abuz de paronime) ar fi aratat un pat pe care este trantit intr-o diagonala ciudata corpul unui mascul.
Acestea ar fi primele date.

Aceeasi camera de supraveghere. Zoom pe noptiera. Un CD cu ultimul album al unei formatii la moda. Astfel aflam anul petrecerii actiunii. 2008. Mai degraba, petrecerii inactiunii. Caci, desi camera filmeaza de cateva minute, nimic nu s-a miscat in camera, iar corpul tanarului este la fel de inert in acest paragraf cum a fost si in primul alineat.

Adica, e posibil sa se fi miscat putin, imperceptibil pentru numarul de frame-uri pe secunda acceptate de constructorul camerei de supravechere, insa ar cere de la cititor un gen de atentie pe care in mod normal nu-l ofera decat in circumstante speciale. In mod normal lucrurile trebuie sa fie speciala pentru a le privi normal.

Astfel, un corp statea aruncat intr-o balta de sange pe un pat. Sau un cutit in spate. Sau un flacon rasturnat pe noptiera dintr-o dorinta ciudata de scenografie. Sau, eventual, scena este filmata alb-negru (s-ar mari numarul de camere de supraveghere care ar putea suporta aceasta poveste), iar singura culoare ar putea s-o constituie balta de sange (impropriu spus, caci s-ar fi scurt cumva in saltea). Sau doar flaconul colorat, iar partilele de un alb imuabil oricaror efecte de Photoshop. Sau un corp oarecare statea aruncat pe un pat avand deasupra o foaie A4 pe care scria ceva indescifrabil intr-un idiom al limbii copte. Sau rotim putin camera de supraveghere, observam lipsa unei usi sau a unei ferestre si avem misterul unei crime perfecte.

Insa, in acest caz, povestea este mult mai banala.

Ne imaginam ca ar fi tanar, nu doar intuindu-i constitutia din unghiul camerei de supraveghere, ci apreciind sociologic imbracamintea. Un corp inert imbracat in blugi si intr-un hanorac cu gluga atarnandu-i pe partea stanga (mai tarziu, exista o sansa ca acest amanunt – al partii pe care cade gluga – sa-si dobandeasca o semnificatie pe care un cititor grabit n-ar banui-o).

Desi camera de supraveghere este statica si ofera informatii destul de restranse la rezolutia maxima cu care poate filma si gradul de luminozitate al incaperii, astfel cu toate aceste impedimente logistice, se poate observa ca patul nu e pat, ci e o canapea din doua bucati. Element de dormitor care introduce in mod subtil ideea provizoratului acestei scene. Apoi iti vine in gand indoiala cu privire la functia de dormitor a incaperii. Sau originea sexuala a camerei, daca ne gandim bine ca CD-ul acela aruncat pe noptiera poate trada un gust muzical regasit statistic in randurile publicului feminin.

Insa acest lucru n-ar fi de ajuns. Ar fi nevoie de cautarea unor alte amanunte pline de inteles. Culoarea lenjeriei de pat, titlul revistei (de langa CD) care se vede blurat din cauza precaritatii imaginii oferite de camera de supraveghere, eventuala igiena a camerei sau existenta unei perne mici, colorate.

Insa, si aceste lucruri ar fi colaterale in cadrul episodului de fata. Ce cauta un tip aruncat pe un pat? Respira acel tip? Plange? Rade? Sopteste un secret in genul acelei scene din In the Mood for Love? La ce se gandeste, cum a ajuns acolo? De cat timp sta astfel intins? De cat timp de la pornirea camerei de supraveghere in primul alineat al acestui text?

Despre aceste intrebari si scenariile posibile in jurul ipoteticelor raspunsuri, vom afla intr-un episod urmator.

Toate pozele: Bucharest Sunset

Cu dedicatie pentru toate pustoaicele, toate fetele si toate femeile.

Atentie: articol ce contine mesaje subliminale.

Week-end plin si obositor. Am pregatit mental un articol bun despre ritualurile vicioase de ascensiune sociala, insa n-am gasit o fereastra de timp si de liniste pentru a-mi curge gandurile in taste.

1. Tara mea este acolo unde sunt cele mai mici impozite.
2. Cele mai frumoase cuvinte nu sunt “te iubesc”, ci “s-a rezolvat”.
3. Special pentru tine.

Revin.

Poza de mai sus e facuta de Ioana.

Orizontul nostru de asteptare contureaza insusi orizontul nostru de cunoastere. Intreaga realitate se contureaza in cadrele unei realitati interioare pline de asteptari, preconceptii si asumptii ne-obiective cu care creierul uman se “amageste”. Aceasta ar fi una din concluziile unor studii reunite in articolul Grape expectations gasit pe The Boston Globe.

S-a facut un experiment: li s-au dat subiectilor sa guste acelasi vin sub preturi diferite, iar concluzia a fost evidenta: vinurile mai scumpe au aparut ca au un gust mai bun. De asemenea, cand se degustau vinurile mai scumpe partea creierului vinovata de producerea placerii a aratat o activitate mai intensa.

Exista un prealabil in spatele oricari perceptii care modeleaza finalul interpretarii oricarei senzatii. Organele de perceptie nu sunt niste receptori pasivi, ci sunt niste elemente active in constituirea sentimentului de realitate. Intrebarea ar fi, daca
depindem atat de mult de istoria propriilor pre-judecati, cum e cu putina aparitia a ceva nou in jocul interpretarii propriilor experiente?

Faptul ca creierul uman nu este constuit pentru utopia obiectivitatii nu este o idee revolutionara, insa meandrele amagirii de sine in jocul prezervarii unui sentiment continuu al propriei identitati, este o problema inca nerezolvata.

Banuiesc ca oricare din noi s-a confruntat la un moment dat cu urmatoarea dilema. Este mai corect sa fii tu insuti sau este mai corect sa fii in adevar? De mult ori adevarul este un slab motivator, la fel cum anumite iluzii contureaza mai bine
echilibrul interior si astfel, care este pretul identitatii de sine in jocul cautarii adevarului?

Daca orizontul de asteptare ar fi de fapt tot orizontul, iar experienta noastra ar fi doar desfasurarea unor predicii care creaza iluzia unui eu continuu, unde se creaza noul, avansul in cunoastere? Cat anumite din ce traim zilnic este doar palida goana dupa confirmarea a ceea ce credem ca stim deja? De ce “eram sigur” are o pondere mai mare in limbajul curent decat “da, abia acum imi dau seama”?

Unei masini a carui brand este slab ii gasim mai usor defecte mecanice, se spune in acelasi articol, iar aspirinele cu brand pe ele sunt percepute ca fiind mai eficiente si in virturea acestei perceptii, ele chiar devin mai eficiente decat simplele aspirine cu aceeasi compozitie fizica. Dincolo de placebo ce se ascunde in spatele jocului prin care realitatea ia forma propriilor structuri interne?
Goana dupa confirmari ale propriilor temeri, ale propriilor orgolii si asteptari, nu ne transforma in niste dependenti de propriile afinititati? And then again, de ce totusi nu ne purtam mai putin grijulii cu obiectele scumpe de vreme ce pretul ridicat ar fi un indiciu al calitatii si implicit al rezistentei?

Deoarece oamenii se asteapta la mai putina durere, sfarsesc sa experimenteze mai putina durere. Se poate face o analogie intre increderea acordata produselor scumpe si increderea cu care ne agatam de adevarurile pe care le-am aflat in urma unor experiente dureroase?
Ambele situatii au fost platite scump si, prin urmare, s-au legitimat in urma unui efort. Si astfel de ce consideram experientele traumatizante mai pline de invataminte decat cele rezultate in urma unei bunastari afective?
Daca brandul conteaza atat de mult, conturand o perceptie care tulbura sensul realitatii, cat de concreta e forma si masca sub care oamenii si lucrurile ni se infatiseaza?

Statistic, media de varsta la care se casatoresc saracii (cei cu mijloace financiare precare) este cu mult mai mica decat cea la care se casatoresc bogatii (clasele instarite). In Europa secolului XVIII diferentele erau de la 17-18 ani in randul populatiilor rurale la 26-28 in cadrul nobilimii.
La prima impresie este paradoxal ca oamenii cu venituri mici au probabilitatea sa se casatoreasca mai repede decat cineva care are la dispozitie o avere mare. In Europa secolelor trecute (de unde mi-am luat datele de mai sus) presiunea sociala catre amanarea varstei casatoriei era vizibil mai mare in cazul paturilor instarite.
Daca prin zestrea unui lot de pamant un taran liber isi marita foarte repede fata, daca un tanar taran de 20-21 de ani isi putea intemeia cu usurinta o familie sustinand-o putin deasupra nivelului subzistentei, in cazul claselor sociale instarite, casatoria era o decizie care se lua in urma multor calcule si deliberari.

Transmiterea patrimoniului era o decizie sociala in cadrul careia clasele instarite cheltuiau multa energie. Presiunea sociala asupra copiilor bogati era si este mai mare decat in cazul celor saraci. Daca sunt conte sau bancher sau negustor etc. si am o avere imensa, cu siguranta voi fi foarte atent cu cine va trebui sa se marite propria fiica sau propriul baiat (care ma vor mosteni).

Exista un indice statistic care explica in mod cert legatura intre media varstei de casatorie, numarul de copiii si natalitate. Cu siguranta, daca intr-o anumita comunitate media de varsta la casatorie este mica, familiile cu multi copii vor fi mai numeroase, iar sporul de populatie al respectivei comunitati va fi mai mare decat in cazul altei comunitati in care media de varsta la casatorie este mai ridicata.
Clasele sociale in care transmiterea patrimoniului material nu este o problema “urgenta” au un spor de natalitate mai mare. Abrupt spus, saracii se inmultesc mai repede decat bogatii. Clasele instatire lasa un urma nu doar averi imense, ci si un capital simbolic in care privilegiile, influentele si reputatiile se imbina in mod inevitabil.

Randurile de mai sus sunt doar desfasurarea banala a unor statistici si idei gasite intr-o carte de istorie si m-am aplecat asupra lor pentru ca aura lor le-am intalnit in jurul meu in timpurile in care traim. Nu este un mister ca Europa civilizata este in declin demografic de aproximativ un secol, nu este ceva de mirare sa te uiti pe o harta demografica a lumii si sa observi de natalitatea cea mai ridicata se afla in zone geografice unde indicii clasici ai bunastarii sunt extrem de scazuti.

Daca inainte problema era cum sa transmiti in mod util privilegiile dobandite si mostenine la randul lor, acum problema ar fi cum sa obtii acele privilegii. Daca marile averi contemporane sunt self made (nu sunt mostenite), este evident ca accentul s-a mutat de la transmiterea privilegiilor la obtinerea acestora. Abia o data obtinute acestea, apare problema transmiterii si mostenirii lor.
O statistica spune ca pana in 2050 25% din marile averi din SUA vor fi transmise catre progeniturile actuale. Acea lume inchisa si extrem de instarita (Richistan a denumit-o un jurnalist) a inceput sa-si seteze propriile mecanisme de siguranta. S-au infiintat colegii private de consultanta financiara unde baizadelele vor fi consiliate si ajutate sa se descurce in mod inspirat cu o asemenea infuzie de capital.

In cadrul actual al societatii romanesti, m-am izbit mai des de realitatea transmiterii privilegiilor decat de dorinta de a le dobandi prin mijloace proprii. Un fost cadru instarit isi va angaja copilul undeva, il va casatori cu cineva si va fi foarte zgarcit cu posibilitatea pierderii privilegiilor sale. M-am izbit mai mult de afaceristi, de oameni instariti care erau prea prosti ca sa nu fi fost fiul cuiva.
Am pornit de la o realitate statistica din geografia populatiilor, am trecut prin Richistan si-am ajuns la o realitate romaneasca, insa pe mine ma intereseaza la modul general modalitatile de presiune prin care grupurile, comunitatile isi mentin si-si transmit privilegiile (acele elementele de identitate). Caci modul in care ma transmit pe mine, spune multe lucruri despre mine si despre comunitatea simbolica din care fac parte.

De obicei, nu-mi place sa scriu despre lucruri din astea, insa astazi am sa fac o exceptie special pentru tine. Nu-mi plac oamenii care de obicei nu fac ceva, insa de data asta totusi o fac si se justifica intr-un rezultat care te flateaza (caci este o exceptie) si care te insulta (caci este obtinuta in urma unor presiuni, rugaminti, insistente).

Exista o frecventa normativa pe care mereu ne imaginam ca viata noastra ar trebui sa fie, pe care mereu ne imaginam c-ar trebui sa fie lucrurile. E un proces de imaginatie (a se citi “proasta amagire” – ar exista si bune amagiri – in acest caz) care confruntat cu o realitate isi cere justificarile naturale. Naturale pentru ca exista un prag minimal sub care respectul de sine nu trebui sa cada.
De obicei nu o sug, de obicei nu sunt atat de calm, de obicei nu ofer flori femeilor, insa acum de data asta, in niste conditii extrem de exceptionale am sa o sug, am sa fiu calm, am sa-ti ofer o floare.

“De obicei” nu implica o repetitie fundamentata in experienta, ci doar un deziderat despre cum ar trebui sa ne traim viata, sau despre cum ar trebui sa fie lucrurile asezate in matca lor naturala: de obicei. De obicei, nimeni nu mi-a facut un gest frumos din senin.
De obicei, soarele rasare dimineata.

De obicei, nu facem lucruri umilitoare, compromitatoare (sau pe care ni le asumam ca umilitoare si compromitatoare) si trebuie sa ne imaginam motive si contexte care ar justifica in ochii nostri si al celorlalti caderea intr-un act nenatural. De obicei, nu fac facturi, nu fac nimanui cafea. De obicei, ti-as fi dat o palma la o faza din asta. De obicei, nu fac lucrurile astea, insa observ ca-mi traiesc viata tradandu-ma regulat.

Nu exista un “de obicei”, la fel cu nu exista un “in mod normal”. In mod normal, trebuia sa o sarut atunci. In mod normal, trebuia sa-l scuip in fata. In mod normal, eu nu inghit faze din astea.
Ascundem un noi insine un “de obicei” si un “in mod normal” care ne fac sa ne simtim de tot rahatul, care ne fac credem ca viata e in alta parte, ca intotdeauna cineva cumva ne arata cu degetul. Sunt oameni care isi pun masca celui care este privit de un strain chiar si atunci cand nimeni nu il priveste.

De obicei, nu ma iau dupa toti prostii. In mod normal, n-ar trebui sa-mi pese de ce a zis ala despre mine.

De obicei, “in mod normal” creaza iluzia permanentei unei anumite ordini sociale care este luata drept buna si nimeni nu se va gandi sa schimbe ceva. “De obicei” e inhibantul gesturilor curajoase si al faptelor care nu se incadreaza in tiparul normal de interactiune.

In mod normal, nu se face asa ceva. Adica de obicei, mai intai… ma-ntelegi.

Ne imaginam niste reguli (sub care se ascund lasitatile noastre) pentru o intelegere comoda a inchipuitei normalitati a obiceiurile dobandite de la parinti, de la primii prieteni, de la primele iubiri. Intr-o lume in permanenta schimbare (adica lumea se schimba si acum 1.000 de ani si se schimba si acum in timp ce vorbim despre ea si o traim), sub iluzia permanentei anumitor tiparuri, de obicei ne cacam pe noi.

Fac zilnic multe gesturi deplasate cu aceeasi nepasare si amuzament cu care zilnic cineva imi atrage atentia “stii, nu se face asa ceva, adica…”. Adica lui Napoleon nu-i miroseau sosetele. Adica este o prostie, este o nebunie ce faci, insa te invidiez pentru ca eu nu am curajul sa-mi permit sa fiu ridicol in ochii celorlalti.

Regulile unei comunitati dincolo de legitimitatea faptului c-au fost validate prin experienta a generatii intregi, ascund exact viteza cu care se misca cea mai lenta oaie din turma. Si stim cu totii, turma se misca cu viteza celei mai lente oi.

Avem cu totii in jurul nostru vesnici agenti ai neputintei, oameni prudenti si cumsecade, oameni care pun frana celorlalti, nu neaparat din invidie, ci din frica de-a pierde coerenta unei lumi prin fortarea de catre un altul a legilor mostenite. Oameni care nu te indeamna de bine pentru ca tin in mod corect la tine, ci pentru ca nu cred in puterea ta de a-ti asuma consecintele curajului tau. De cele mai multe ori, sfaturile celorlalti ascund neincrederea lor in puterea ta de-a-ti asuma greselile.

Stii, am avut varsat de vant in clasa a IV-a si stiu cum e, eu n-as fi facut asta in locul tau.
Daca maine voi muri, nu-i asa ca vei muri tu in locul meu?

Exista legi, exista obiceiuri pe care trebuie sa le incerci pe pielea ta. Exista tipare pe care trebuie sa le fortezi pe pielea ta, iar nu distilate si edulcorate prin pielea celorlalti. Care sunt aceste tipare si obiceiuri ramane la latitudinea fiecaruia (sper doar ca nu exista cineva care se va trezi sa bage mana in foc pentru ca nu ar avea incredere in experienta arsurii celorlalti, insa totusi…).

Daca mi-as cartografia pozitia spatiala in acest moment si daca as filtra gradele si secundele meridianelor, as observa ca de obicei, in spatiu ocupat de mine acum nu este nimeni in locul meu, sunt doar eu. Pare banal si tautologic, nu-i asa?, de obicei nu scot asemenea ineptii din mine. In mod normal, sunt un tip inteligent si plin de umor, doar ca acum o cam dau in strachini, nu-i asa?

Daca incerci sa modifici aparentele, vei observa ca ceva se schimba si-n frecventa esentelor. Aceasta idee ar putea fi un argument pentru politete si pentru industria cosmetica. Daca incerci sa devii mai amabil, vei simti treptat ca te vei simti mai amabil si fata de ceilalti si fata de tine insuti. Rezultatul poate fi o stare de buna dispozitie in care respectul de sine e la cote inalte.

Probabil sunt oameni care zambesc mai des celorlalti pentru ce se simt deprimati si constientizeaza difuz terapeutica acestei activitati “de fatada”. Probabil sunt femei care se gatesc de zece ori pe zi cu intuitia vaga ca un machiaj bine ales se poate traduce intr-o stare interioara benefica. Probabil sunt oameni care fac zeci de dusuri zilnice cu speranta unui nou inceput prin botezul apei (sunt sigur ca ritualul nostru igienic de spalare zilnica ascunde tipare mitice de re-innoire, de reiterare e unui mit cosmogonic), insa stiu ca exista multi oameni ce traiesc cu sentimentul ca oricand pot pierde un sens, ca oricand pot cadea, ca oricand o uriasa gaura neagra interioara ii pot inghiti.

Daca gestionarea aparentelor ascunde modalitati spirituale la indemana tuturor, nu e greu de inteles popularitatea cosmeticelor si, in genere, a solutiilor estetice de imbunatatire ale propriilor vieti. Nu ne spalam zilnic din dorinta de a nu mirosi pentru ceilalti, ci in primul rand pentru a nu emana noua insine mirosuri neplacute.
Convingi foarte greu un om sa faca un gest inestetic fata de sine insusi, chiar si in conditiile in care nu este vazut, taxat si inregistrat de nimeni.

M-a interesat intotdeauna “cadrul legislativ” al dorintei de imbunatatire a vietii care continua sa existe, care continuam s-o purtam cu noi, desi aceasta nu are nici un rost. Existenta si permanenta sentimentului estetic/etic chiar si in conditiile lipsei unei instante supreme, unui sens dincolo de aparentele unei vieti. Poate fi convins un condamnat la moarte sa fie executat acoperit de fecale? Poate fi convinsa o femeie condamnata la moarte sa fie executata in lenjerie murdara? Poate fi convins un bolnav in stare terminala sa imbrace pe patul de moarte un costum de clovn?

Cand jonglezi cu aparentele in dorinta inconstienta (pentru multi) de a modifica ceva din esente, este imposibil sa nu te gandesti la masti. Contrar unei perceptii a bunului simt comun, o masca nu se interpune intre adevaratul tau chip si ceilalti, nu ascunde o esenta. O masca creaza adevaratul tau chip, lucreaza la conturarea fetei tale, inventeaza un sens dand nastere astfel unei esente.
Daca renunti la o masca, sub ea va aparea o alta masca. Daca vei renunta si la aceasta masca, vei observa o alta care apare. Daca vei incerca sa renunti la toate mastile, ori intri intr-o stare asemanatoare nirvanei, ori deja te gandesti la sinucidere. Nu exista o ultima masca dincolo de care va aparea un adevar, nu exista un proces de decojire a aparentelor reziduale in urma caruia ar aparea adevarul gol-golut.

Imi pare ca exista un neant negru interior pe care incercam zilnic sa-l umplem cu sens. Daca ne vom opri din aceasta lupta a cautarii sensului prin inventare de masti, vom observa sentimentul interior al gaurii negre. Condamnarea noastra la sens este o conditie si un imperativ carora nu le putem scapa. A evada din propriul sens echivaleaza cu o autodistrugere.
Astfel, e banal ce spun, insa trebuie sa continuam. A te opri din lupta, a te pune in fund inseamna a te lasa prada unei gauri negre interioare care absoarbe orice energie vitala, orice iluzie ca tot ce e in jurul nostru poate insemna ceva.

Nu pot sti cata disperare existentiala se ascunde sub chipul unei femei aranjate, la fel cum putini stiu cat efort se poate depune pentru a pastra niste aparente, pentru a inventa niste masti, pentru a modifica niste esente. Insa stim bine cat efort depun unii oameni pentru a fi normali, pentru a-si permite aparenta unei normalitati care emana sens in jur.

Nu ne putem imagina un nimic (caci nici lumina nu poate scapa unei gravitatii uriase) care absoarbe materie, la fel cum nu ne putem imagina lipsa de sens a propriei vieti, la fel cum nu putem abdica la procesul de in-mascare si de-mascare a camuflajului numit viata decat cu pretul unei operatii estetice numite moarte.

Despre procesul in care moartea se amesteca in procesele vitale si despre neantul care pandeste orice rateu al sensului au scris altii mai inspirati ca mine, insa nu pot sa nu-mi observ mie insumi dorinta de-a semnifica in permanenta locul geometric afectiv ocupat in acest univers.

“Bucuria de a trai” descoperita de greci nu este o placere de tip profan: ea reveleaza beatitudinea de a exista, de a participa – chiar si la modul fugar – la spontaneitatea si maiestatea lumii. […] Grecii au invatat ca cel mai sigur mijloc de a te sustrage timpului este acela de a exploata comorile, de nebanuint la prima vedere, ale clipei traite.
Incheiat citatul din Istoria ideilor si credintelor religioase.

Ideea care este? Daca diferentele dintre conditia umana si cea a zeilor sunt insurmontabile, omul nu dispune decat de propriile limitari. O data constientizata precaritatea si finitudinea oricarei vieti umane, idealul este excelenta omului in spatiului propriului prezent. De aici rezulta sacralitatea (deci revalorizarea) conditiei umane.
Cei care bat la portile acestor limite, sacralizandu-si existenta se numesc eroi. Acestia se bucura de o conditie supra-umana, dar nu divina, ce se traduce in glorie si perenitatea numelui sau.

Natura eroilor este in afara regulilor, este ambivalenta si uneori aberanta. Ei sunt si buni si rau, si concentreaza trasaturi contradictorii. Sunt invulnerabili si totusi sfarsesc prin a fi doborati. Se disting prin forta si prin frumusetea lor si in acelasi timp prin trasaturi monstruoase (sunt uriasi, se pot transforma in animale etc.) Au comportament sexual excesiv si aberant: fecundeaza 50 de femei intr-o noapte (Hercule), violeaza (Tezeu), rapesc (Ahile) si comit incesturi.

Pe scurt, eroii nu sunt contemporani cu regulile comunitatii in care traiesc. Le forteaza continuu jucand un rol ambivalent: incearca sa distruga anumite tipare, incearca sa creeze anumite tipare.

(Intr-o varianta moderna e eroilor, Paul Johnson – cartea sa Intelectualii – ilustreaza frumos cum oameni ca Rousseau, Russell, Sartre etc. nu pot fi modele morale generale. Nu au trait dupa o etica medie a societatii si probabil n-au trait nici dupa un canon… elitist.)

In dupa-amiaza serii zilei de azi, pe o straduta iluminata precar, o femeie cu un copil intrau intr-un bloc. De la etaj, o vecina i-a intampinat cu “Mateias, ce faci Mateias?”  Mi-a ramas in gand doar intrebarea, caci Mateias era prea mic ca sa raspunda.