De obicei, nu-mi place sa scriu despre lucruri din astea, insa astazi am sa fac o exceptie special pentru tine. Nu-mi plac oamenii care de obicei nu fac ceva, insa de data asta totusi o fac si se justifica intr-un rezultat care te flateaza (caci este o exceptie) si care te insulta (caci este obtinuta in urma unor presiuni, rugaminti, insistente).
Exista o frecventa normativa pe care mereu ne imaginam ca viata noastra ar trebui sa fie, pe care mereu ne imaginam c-ar trebui sa fie lucrurile. E un proces de imaginatie (a se citi “proasta amagire” – ar exista si bune amagiri – in acest caz) care confruntat cu o realitate isi cere justificarile naturale. Naturale pentru ca exista un prag minimal sub care respectul de sine nu trebui sa cada.
De obicei nu o sug, de obicei nu sunt atat de calm, de obicei nu ofer flori femeilor, insa acum de data asta, in niste conditii extrem de exceptionale am sa o sug, am sa fiu calm, am sa-ti ofer o floare.
“De obicei” nu implica o repetitie fundamentata in experienta, ci doar un deziderat despre cum ar trebui sa ne traim viata, sau despre cum ar trebui sa fie lucrurile asezate in matca lor naturala: de obicei. De obicei, nimeni nu mi-a facut un gest frumos din senin.
De obicei, soarele rasare dimineata.
De obicei, nu facem lucruri umilitoare, compromitatoare (sau pe care ni le asumam ca umilitoare si compromitatoare) si trebuie sa ne imaginam motive si contexte care ar justifica in ochii nostri si al celorlalti caderea intr-un act nenatural. De obicei, nu fac facturi, nu fac nimanui cafea. De obicei, ti-as fi dat o palma la o faza din asta. De obicei, nu fac lucrurile astea, insa observ ca-mi traiesc viata tradandu-ma regulat.
Nu exista un “de obicei”, la fel cu nu exista un “in mod normal”. In mod normal, trebuia sa o sarut atunci. In mod normal, trebuia sa-l scuip in fata. In mod normal, eu nu inghit faze din astea.
Ascundem un noi insine un “de obicei” si un “in mod normal” care ne fac sa ne simtim de tot rahatul, care ne fac credem ca viata e in alta parte, ca intotdeauna cineva cumva ne arata cu degetul. Sunt oameni care isi pun masca celui care este privit de un strain chiar si atunci cand nimeni nu il priveste.
De obicei, nu ma iau dupa toti prostii. In mod normal, n-ar trebui sa-mi pese de ce a zis ala despre mine.
De obicei, “in mod normal” creaza iluzia permanentei unei anumite ordini sociale care este luata drept buna si nimeni nu se va gandi sa schimbe ceva. “De obicei” e inhibantul gesturilor curajoase si al faptelor care nu se incadreaza in tiparul normal de interactiune.
In mod normal, nu se face asa ceva. Adica de obicei, mai intai… ma-ntelegi.
Ne imaginam niste reguli (sub care se ascund lasitatile noastre) pentru o intelegere comoda a inchipuitei normalitati a obiceiurile dobandite de la parinti, de la primii prieteni, de la primele iubiri. Intr-o lume in permanenta schimbare (adica lumea se schimba si acum 1.000 de ani si se schimba si acum in timp ce vorbim despre ea si o traim), sub iluzia permanentei anumitor tiparuri, de obicei ne cacam pe noi.
Fac zilnic multe gesturi deplasate cu aceeasi nepasare si amuzament cu care zilnic cineva imi atrage atentia “stii, nu se face asa ceva, adica…”. Adica lui Napoleon nu-i miroseau sosetele. Adica este o prostie, este o nebunie ce faci, insa te invidiez pentru ca eu nu am curajul sa-mi permit sa fiu ridicol in ochii celorlalti.
Regulile unei comunitati dincolo de legitimitatea faptului c-au fost validate prin experienta a generatii intregi, ascund exact viteza cu care se misca cea mai lenta oaie din turma. Si stim cu totii, turma se misca cu viteza celei mai lente oi.
Avem cu totii in jurul nostru vesnici agenti ai neputintei, oameni prudenti si cumsecade, oameni care pun frana celorlalti, nu neaparat din invidie, ci din frica de-a pierde coerenta unei lumi prin fortarea de catre un altul a legilor mostenite. Oameni care nu te indeamna de bine pentru ca tin in mod corect la tine, ci pentru ca nu cred in puterea ta de a-ti asuma consecintele curajului tau. De cele mai multe ori, sfaturile celorlalti ascund neincrederea lor in puterea ta de-a-ti asuma greselile.
Stii, am avut varsat de vant in clasa a IV-a si stiu cum e, eu n-as fi facut asta in locul tau.
Daca maine voi muri, nu-i asa ca vei muri tu in locul meu?
Exista legi, exista obiceiuri pe care trebuie sa le incerci pe pielea ta. Exista tipare pe care trebuie sa le fortezi pe pielea ta, iar nu distilate si edulcorate prin pielea celorlalti. Care sunt aceste tipare si obiceiuri ramane la latitudinea fiecaruia (sper doar ca nu exista cineva care se va trezi sa bage mana in foc pentru ca nu ar avea incredere in experienta arsurii celorlalti, insa totusi…).
Daca mi-as cartografia pozitia spatiala in acest moment si daca as filtra gradele si secundele meridianelor, as observa ca de obicei, in spatiu ocupat de mine acum nu este nimeni in locul meu, sunt doar eu. Pare banal si tautologic, nu-i asa?, de obicei nu scot asemenea ineptii din mine. In mod normal, sunt un tip inteligent si plin de umor, doar ca acum o cam dau in strachini, nu-i asa?
“de obicei nu agat tipe pe strada sau la bar, dar acum, nu stiu, mi-a venit sa te intreb…”
“de obicei nu ma culc cu un tip din prima, dar cu tine a fost ceva care m-a…”
eu folosesc “intotdeauna imi place sa/fac asa/” sau “niciodata nu fac asta, dar (de) acum cred ca poate ar fi cazul sa…”
e o tampenie, si o spunem constienti de faptul ca e putin probabil sa fim crezuti, si totusi o spunem. poate o spunem pentru noi, ca sa ne aflam in treaba…ca sa incercam sa ne justificam. sa dam o explicatie faptele mai putin frumoase, sau chiar si pe cele bune atunci cand simtim ca, iesind din tipare, o fapta buna ar putea da de gandit si crea suspiciuni…
“in mod normal nu imprumut pe nimeni cu 1000 pacos, dar tu imi pari un tip de treaba si chiar ii meriti”.
deci, tine cont, eu sunt o tipa de treaba de obicei, dar nu pot sa o tin asa la infinit, asa ca de data asta…
ce frumoasa ar fi lumea daca am putea reduce meschinul la 0 sau chiar la -10 (de obicei, scot foarte rar ineptii, dar de data asta nu m-am putut abtine)
versiunea “colocviala” a postului despre roluri din “locul geometric…”; reusita; bravo!la asta ai muncit mai putin
pentru ca, de obicei, pe mess e cineva de foarte dimineata… 🙂
de obicei inseamna uneori, doar “uneori”…
Stii, chiar as muri in locul tau…Si stii de ce? Pentru ca in momentul acesta simt ca nu mai sunt buna de nimic, pe cand tu,ai multe de lasat in urma! Ai sa intelegi mai tarziu de ce.Bafta!
“nu stiu ce s-a intamplat, de obicei nu termin asa repede”
AJ, e doar o senzatie 🙂 :-*
…ti-am citit cu emotie mesajul si am ajuns la concluzia ca ceea ce caracterizeaza omul si il defineste fata de celelalte regnuri e tocmai instinctul sau de transcendere ,setea de a se libera de sine si de a trece in altul,nevoia urgenta de a rupe cercul de fier al individualitatii…dar , ca si prometeu , ramanem vesnic inlantuiti de stanca propriilor noastre limite… nu spun ca e rau,nu spun ca e bine ,dar, ne invartim in jurul unor intrebari si a unor raspunsuri pe care ti le dai singur ,asa cum le doresti, pentru a face lucrurile sa ia o forma anume. …nu ma simt prea confortabil in situatia in care ma aflu, eu, un novice in ale filosofiei , insa , trebuie sa recunosc ca vad in cautarea ta un alt “eu” pe care ti-l doresti,dar pe care nu-l poti avea , asa, pur si simplu….pana la urma acest “eu” pe care tu il cauti, trebuie transformat..de cine?…. Vreau acea “idee” concretizata! …asta e mica mea concluzie… paradoxul din scrisul tau este ca nu putem comunica unii cu altii, dar nici nu vrem sa comunicam……iar cu privire la acea idee” in niste conditii extrem de exceptionale am sa o sug “…iti recomand un bun prieten de pe blog … http://subvertingcapitalism.blogspot.com …..el , ar ramane cu placerea fizica tu, cu placerea unei lecturi interesante….sorry!!…
si , sincer…esti din ce in ce mai bun…
‘De obicei, soarele rasare dimineatza’
Intotdeauna soarele rasare dimineatza si apune seara,chiar daca afara sunt nori si nu se vede.Nu se abate de la ceea ce face de atata vreme si nimeni nu-l poate convinge sa rasara seara si sa apuna dimineatza.Nu face exceptii – de obicei nu se culca de la prima intalnire, dar cu tine a fost ceva care m-a….
Un post superb, felicitari!
Cred ca nu e natie care sa proclame “principiile” ca fiind tabu sau plasate in aerul rarafiat al inaltimilor pure, dar care sa le incalce cu fiecare ocazie, asa cum sunt romanii.
Asumarea fiecaruia in parte de catre sine este, la noi, o povara. Suntem atat de precauti cu a fi noi insine, incat sfarsim prin a deveni niste marionete cretine in chiar mainile noastre.
Avem educatia pe care o meritam si ne comportam pe masura ei. Iesiti din beznele beciurilor in care mintea noastra a fost pusa la conservat/anulat, incepem sa bajbaim in jur dupa repere si ne fascineaza majoritatile, oricat de stupide s-ar dovedi. E cel mai bun semn ca nu intelegem nimic din religia crestina, o religie a iubirii de aproape prin excelenta, cand incepem sa facem excluderi pe diferite motive… Si m-am saturat de toti religiosii astia care sunt gata sa ridice piatra, dar citesc cu voce tare din Biblie, in fiecare zi, secventa lapidarii, din care, fireste, nu pricep mare lucru.
Avem principii, dar uitam sa-l citim pe Caragiale. Avem principii, dar daca il citim pe Caragiale ne amuzam copios, uitand ca sub chipurile personajelor lui suntem atat de bine cuprinsi noi insine.
In rest, cum stim, in mod normal sunt devotat sotiei, dar iubesc cu patima atatea alte femei…