Approval junkie

0 Flares 0 Flares ×

baloane.jpg

Orizontul nostru de asteptare contureaza insusi orizontul nostru de cunoastere. Intreaga realitate se contureaza in cadrele unei realitati interioare pline de asteptari, preconceptii si asumptii ne-obiective cu care creierul uman se “amageste”. Aceasta ar fi una din concluziile unor studii reunite in articolul Grape expectations gasit pe The Boston Globe.

S-a facut un experiment: li s-au dat subiectilor sa guste acelasi vin sub preturi diferite, iar concluzia a fost evidenta: vinurile mai scumpe au aparut ca au un gust mai bun. De asemenea, cand se degustau vinurile mai scumpe partea creierului vinovata de producerea placerii a aratat o activitate mai intensa.

Exista un prealabil in spatele oricari perceptii care modeleaza finalul interpretarii oricarei senzatii. Organele de perceptie nu sunt niste receptori pasivi, ci sunt niste elemente active in constituirea sentimentului de realitate. Intrebarea ar fi, daca
depindem atat de mult de istoria propriilor pre-judecati, cum e cu putina aparitia a ceva nou in jocul interpretarii propriilor experiente?

Faptul ca creierul uman nu este constuit pentru utopia obiectivitatii nu este o idee revolutionara, insa meandrele amagirii de sine in jocul prezervarii unui sentiment continuu al propriei identitati, este o problema inca nerezolvata.

Banuiesc ca oricare din noi s-a confruntat la un moment dat cu urmatoarea dilema. Este mai corect sa fii tu insuti sau este mai corect sa fii in adevar? De mult ori adevarul este un slab motivator, la fel cum anumite iluzii contureaza mai bine
echilibrul interior si astfel, care este pretul identitatii de sine in jocul cautarii adevarului?

Daca orizontul de asteptare ar fi de fapt tot orizontul, iar experienta noastra ar fi doar desfasurarea unor predicii care creaza iluzia unui eu continuu, unde se creaza noul, avansul in cunoastere? Cat anumite din ce traim zilnic este doar palida goana dupa confirmarea a ceea ce credem ca stim deja? De ce “eram sigur” are o pondere mai mare in limbajul curent decat “da, abia acum imi dau seama”?

Unei masini a carui brand este slab ii gasim mai usor defecte mecanice, se spune in acelasi articol, iar aspirinele cu brand pe ele sunt percepute ca fiind mai eficiente si in virturea acestei perceptii, ele chiar devin mai eficiente decat simplele aspirine cu aceeasi compozitie fizica. Dincolo de placebo ce se ascunde in spatele jocului prin care realitatea ia forma propriilor structuri interne?
Goana dupa confirmari ale propriilor temeri, ale propriilor orgolii si asteptari, nu ne transforma in niste dependenti de propriile afinititati? And then again, de ce totusi nu ne purtam mai putin grijulii cu obiectele scumpe de vreme ce pretul ridicat ar fi un indiciu al calitatii si implicit al rezistentei?

Deoarece oamenii se asteapta la mai putina durere, sfarsesc sa experimenteze mai putina durere. Se poate face o analogie intre increderea acordata produselor scumpe si increderea cu care ne agatam de adevarurile pe care le-am aflat in urma unor experiente dureroase?
Ambele situatii au fost platite scump si, prin urmare, s-au legitimat in urma unui efort. Si astfel de ce consideram experientele traumatizante mai pline de invataminte decat cele rezultate in urma unei bunastari afective?
Daca brandul conteaza atat de mult, conturand o perceptie care tulbura sensul realitatii, cat de concreta e forma si masca sub care oamenii si lucrurile ni se infatiseaza?

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

7 thoughts on “Approval junkie

  1. Iulian

    Adi, eu cred ca lucrurile sunt mai simple decat par. Identitatea in general nu e decat o variabila, un x care se modifica in functie de natura ecuatiei personale. In ecuatia asta am mai determinat si un “c” care este constiinta comuna la care suntem conectati fie ca vrem sau nu – asta referitor la “de unde vine noul”. Conexiunea cu constiinta comuna poate fi mai buna sau mai slaba, in functie de cat de “open-minded” suntem. Cred ca e mai in masura sa-ti dea Cristi detalii pe tema asta, el e mai profilat iar io parca sun prea a coelio si nu da bine la imagine :))

    “Intrebarea ar fi, daca depindem atat de mult de istoria propriilor pre-judecati, cum e cu putina aparitia a ceva nou in jocul interpretarii propriilor experiente?”

    – prin conexiunea in real time la o baza de date comuna, acel “c”. In felul asta propriile interpretari pot sa se schimbe substantial in mom. in care in context apare un gest, un zambet sau o remarca, aparent fara absolut nici o legatura cu faptul in sine. Prejudecatile actioneaza ca un “indrumar” subconstient, dar in nici un caz nu putem discuta despre “precizie”. La fel, prejudecatile pot fi anulate destul de usor de factori pe care sa nu-i constientizam pe moment dar carora le simtim prezenta atunci cand spunem “ce-o fi fost in capul meu?”

    “Banuiesc ca oricare din noi [..] care este pretul identitatii de sine in jocul cautarii adevarului?”

    – care adevar? cel pe care-l consider eu adevar si atunci poate fi foarte bine o amagire personala cum spuneai, sau adevarul atltcuiva pe care oricum n-am cum sa-l inteleg la adevarata lui “vaoloare de adevar” ?

    “Daca orizontul de asteptare ar fi de fapt tot orizontul, iar experienta noastra ar fi doar desfasurarea unor predicii care creaza iluzia unui eu continuu, unde se creaza noul, avansul in cunoastere?”

    – Orizontul perceput este guvernat cred eu de o ruda foarte apropiata a formulei e=mc2, si daca e adevarat ce cred, atunci creierul nostru – la fel ca si soarele – modeleaza continuu, se schimba, se transforma, si in final expira.

    “Cat anumite din ce traim zilnic este doar palida goana dupa confirmarea a ceea ce credem ca stim deja?”

    – mult, spre foarte mult in societatea noastra. dar depinde de fiecare cat de constient de sine e, dar si de ce puncte de referinta are constiinta de sine. De asta un cioban e mai fericit de cat un account executive.. si nici macar nu-si da seama !

    De ce “eram sigur” are o pondere mai mare in limbajul curent decat “da, abia acum imi dau seama”?”

    – pt ca “eram sigur” iti da un status “mai bun” si atat. nu are nici o implicare mai adanca, e simplu fapt ca in frustrarile noastre de zi cu zi, “da mai bine” sa parem destepti in trecut decat destepti in viitor.. hehe.

    “Dincolo de placebo ce se ascunde in spatele jocului prin care realitatea ia forma propriilor structuri interne? Goana dupa confirmari ale propriilor temeri, ale propriilor orgolii si asteptari, nu ne transforma in niste dependenti de propriile afinititati?” – ba SIGUR CA DA – “And then again, de ce totusi nu ne purtam mai putin grijulii cu obiectele scumpe de vreme ce pretul ridicat ar fi un indiciu al calitatii si implicit al rezistentei?”

    – E o vb din popor, “de ce ti-e frica de aia nu scapi”. Am putea echivala cu ” la ce te astepti mai mult, ti se va intampla”. Aici cred ca intervine iarasi “constiinta comuna”, sau intuitia- (sau ce alte nume mai are sistemul asta comunicational inter-uman-dumnezeiesc ) – care creaza senzatia de “real” pe de o parte si transforma energia personala intr-un magnet pt lucrurile pe care ni le dorim pe de alta parte.

    “Si astfel de ce consideram experientele traumatizante mai pline de invataminte decat cele rezultate in urma unei bunastari afective?”

    – Din cauza temerii de a nu ajunge din nou in situatia respectiva. Temerea de simtit prea bine nu cred ca exista 🙂 si tindem sa ignoram cat de bine ne este atunci cand ne este bine.. vrem mai mult si automat senzatia de bine se transforma intr-una de “nu chiar atat de bine” afectand automat si perceptia noastra asupra realitatii pe care tocmai am decis s-o ignoram. Dar nu putem generaliza, pt ca si aici e relativ la firea omului, educatie, numarul si valoarea constantelor in viata lui, etc. Poate fi, si probabil ca este si capacitatea creierului de a transforma experientele negative, din amintiri reale in senzatii, frustrari, temeri, etc.

    “Daca brandul conteaza atat de mult, conturand o perceptie care tulbura sensul realitatii, cat de concreta e forma si masca sub care oamenii si lucrurile ni se infatiseaza?”

    Brandul este sufletul produsului.. suflet care este fabricat acum in agentii de publicitate/research si nu ca pe vremuri in mintea micului producator care punea suflet real in dezvoltarea produsului. Si din pacate, usor usor ne transformam si noi niste sticle de coca-cola pe o banda de imbuteliere condusa de altii, care modeleaza perceptii pt profit, cu care-si finanta propriile iluzii pt ca in final.. sa se sinucida eventual dupa ce au pierdut tot la bursa.

    Cat despre oameni, e cu atat mai greu de spus acum cand pana si perceptia despre dragoste e denaturata si asociata cu x produse de care avem impresia ca avem nevoie. Trebuie sa facem un exercitiu de auto-re-cunoastere in care sa ne raportam numai la ce e “viu” sau natural si apoi vom sti mai clar cat de “noi” suntem atunci cand ne raportam la noi insine.

    Misto post-ul tau, si experimentul alora la fel de interesant dar nu prin noutatea lui.. care nu cred ca te-a surprins nici pe tine, ci prin aplicabilitatea lui in marketingul pervers de azi. Se fac multe experimente de care opinia publica nu are cunostinta, uite un exemplu usor accesibil : analizeaza cum e alcatuit un jurnal de stiri – ordinea in care sunt prezentate, ton, etc – si ai sa-ti dai seama cat de bine functioneaza treaba cu alteratul perceptiei intr-un domeniu atat de comun si de “inofensiv” (cum cred unii).

    Scuze de lungime si incoerenta, dar in ultima vreme fac niste exercitii de scris si daca tot te-am prins la cotitura… 😉

    Reply
  2. Adrian Ciubotaru Post author

    Bine, identitatea noastra este o variabila, e o functie locala a unei constiinte generale fata de care suntem mai mult sau mai putin deschisi. Suna… mistic, dar sa acceptam. Daca prejudecatile sunt atat de adanc implantate in mintea umana (actioneaza ca un indrumar subconstient), atunci identitatea noastra e enorm de mult cladita pe aceste prejudecati (prejudecati care sunt un set de lentile locale prin care eu filtrez lumea).
    Daca lentilele mele sunt diferite de lentilele tale, diferenta ar trebui sa o constituie tocmai prejudecatile. Daca n-ar exista ele, am fi toti la fel si ne-am contopi toti in marea constiinta comuna. E corect?
    Si, daca totusi ne asemanam printr-o lipsa utopica de pre-conceptii, cum de totusi ne intelegem intre noi? Am fost educati sa ne amagim in tipare asemanatoare?

    Care adevar? Buna intrebare. E un adevar legitimat de comunitatea din care fac parte? Exista adevaruri care pentru a le accepta e nevoie de un compromis la nivelul identitatii?

    Goana dupa confirmare, approval junkie e o constanta a spiritului uman sau este o achizitie recenta a unui tip de evolutie culturala specifica societatii actuale? Stramosii nostri nu cautau confirmari in semnele pe care universul le transmitea catre ei? sau dorinta lor de amagire era mai mica?

    Apropo de comparatia ciobanului cu managerul, la umbra unei vieti salbatic-urbane nu tindem sa idealizam simplitatea meseriilor “naturale”? Are si ciobanul angoasele lui, are si el piata concurentiala, nisa in care se zbate, exista si la stana lui un decalaj intre dorinte si nevoi etc. 🙂

    Ma gandeam, exista si o teama difuza de-a ne simti prea bine. Cand lucrurile merg prea bine, stim deja ca situatia nu va durea prea mult si ca undeva, cumva omitem ceva din tabloul acestei iluzorii bunastari.

    Capacitatea creierului de-a trage invataminte din experientele dureroase este nelimitata, intr-adevar. Eu ma intrebam daca nu cumva tocmai in urma acestor experiente dureroase mintea umana nu este cu atat mai mult “motivata” de-a distorsiona “faptele” !?

    Brand, piata, oameni. Ma preocupa mult acest subiect, pentru ca am impresia ca in acest malaxor se vand seturi de perceptii, iar nu produse. Iti vand perceptia despre un produs, iti vand legenda lui care este deja inclusa in pretul produsului. Adica, lasa-ma sa-ti spun o poveste pe care noi deja am ales ca tu s-o platesti. Sau, revenind la nivel moral, despre cat de neutra este indiferenta.

    Uimirea mea pe acest nivel consta la cat de multe axiome din istoria religiilor, cat de multe simboluri spirituale se arunca in batalia noului tip de marketing.

    Reply
  3. Iulian

    Pai stii cum e, “eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Daca e mistic numele sau altul.. fie. “eu nu ucid cu mintea tainele ce le-ntalnesc in calea mea” dar imi place sa le echivalez.. ca la multimi 🙂

    “Daca lentilele mele sunt diferite de lentilele tale, diferenta ar trebui sa o constituie tocmai prejudecatile.” – adica daca a=b rezulta ca a=b ? nu prea am inteles..

    Compromisul la nivelul identitatii il faci daca vrei, si daca alegi sa-l faci. De fapt, asta e o boala a sec. 20 in care TREBUIE sa fii tu, si cumparand vei fii TU, adica mai aproape de imaginea din reclama care-ti spune cum sa fii tu.. si uite cum te indepartezi mai mult de tine.. fara sa-ti dai seama, si devii stresat apoi cand iti dai seama ca eul s-a dus dreaq pe campie si nu mai stii cine esti. Urmeaza apoi incercarea de a te regasi in mai mult, mai divers si mai scump.. pana iti dai seama ca de fapt lucrurile sunt simple si la indemana oricui – asta daca ai noroc.

    Foarte corect ce spui despre echivalenta produs-perceptie.. de fapt nu mai cumparam de prin anii 70 produsul in sine, ci povestea pe care agentia o inventeaza si care vine sa umple un gol creat cu buna stiinta. Indiferenta nu cred ca e neutra, ba dimpotriva, cred ca este mai personala decat pielea. Pt ca este o fuga de o realitate distorsionata care nu poate fi decat personala.

    Da, nevoia de confirmare exista de cand lumea si pamantu’, dar inainte, cand totul avea un echivalent natural, confirmarea avea greutate si strangea in ea alte confirmari rodate de timp. Acum insa, cand totul e atat de perisabil, nevoia de confirmare e din ce in ce mai mare pt ca aproape nimic nu mai are substanta.. nici macar confirmarea in sine. De aici si goana zilnica a “omului 2.0”

    Pai are si ciobanul problemele lui, dar el la sfarsitul zilei sta in ciomag si canta din fluier, pe cand managerul se uita la stiri despre cum canta si traiesc altii. Asta dupa ce toata ziua manageru atinge numai natura moarta, pe cand ciobanul merge pe camp cu piciorul, respira alt aer, atinge un copac, o frunza.. ia altfel pulsul realitatii. E mult de discutat pe marginea idealizarii de care spui, si in care eu nu cred. Printre altele pt simplul motiv ca stresul a aparut in marile urbe, n-am auzit vreun tzaran sa fie stresat 🙂 In plus, cred ca ce este esential despre lume s-a spus deja in filozofia antica. Ce facem noi acum e o incercare de a relationa iluzia realitatii de azi cu realitatea care exista de cand sarpele a convins femeia sa muste din marul cunoasterii.

    Nu sunt sigur ca inteleg ce vrei sa spui cu istoria religiilor, eu cred si in Dumnezeu si in religie, tocmai pt ca promoveaza un set de valori care s-a rodat si care are implicatii folozofico-umane-sociale mult mai adanci decat se vad la prima vedere. E usor sa atacam un brand de dragu de a scoate in evidenta cateva side-effects, dar e imposibil si prostesc sa atacam constiinta comuna. Probabil ca pe asta se bazeaza si ideile din marketing de care spui, dar una peste alta evolutia se intampla pe ambele planuri si cu cat apar mai multe legume de oameni cu atat inversunarea celorlalti creste. Echilibru.. ca sa-l parafrazez pe tov. Iliescu :p

    Reply
  4. daimon

    sorry guys dacă nu răspund pe firul pe care aţi pornit, dar mi-a fi greu s-o fac, având în vedere că aţi scris multe şi mult. n-am ce comenta, sunt teorii bune, ale amândurora.

    eu, cititnd însemnarea iniţială, mă gândeam la altceva. că nu există o valoare “obiectivă” a unui obiect. există valoarea pe care suntem dispuşi să i-o acordăm, suma pe care suntem dispuşi să o plătim pe el. iar în suma respectivă, se pot include multe, nu doar valoarea de producţie. e o chestiune de mentalitate, de showing off.

    în studiul lui, “Masele şi puterea”, Elias Canetti are o relatare sugestivă: doi şefi de trib, întâlnindu-se la o petrecere sau competiţie, pot ajunge până la a sacrifica toţi sclavii tribului, sau toate animalele, din dorinţa de a-i arăta celuilalt că “putem mai mult, avem de unde, suntem mai buni ca voi”. E întrecerea primitivă în forma ei pură. Iar noi, trecând de o anumită limită şi de anumite modele de produse, nu mai cumpărăm valoarea lui, ci şi tichetul de accedere în “lumea bună”, în lumea celor ce au bani şi îşi permit să îi cheltuie cu lucruri ce poate nu ar merita. O petrecere simandicoasă poate nu reuşeşte să îi distreze pe participanţi, dar în mod sigur gazda va fi apreciată pentru efortul financiar, iar participanţii se simt cumva presaţi să asculte mai atent dacă gazda li se adresează cu o propunere sau rugăminte.

    Nu mă credeţi? Priviţi ce fac oamenii simpli, când câştigă la loto, în România sau aiurea: sparg banii, îi cheltuie fenomenal de aiurea, doar pentru a le arăta vecinilor că au de unde.

    Reversul medaliei există şi el. Sunt enorm de multe produse care sunt suspect de ieftine, dacă te gândeşti de unde au fost extase materialele, unde au fost prelucrate, cum au fost ele transportate pentru a ajunge pe raft. Produsele de masă au un preţ al dracului de competitiv, tocmai pentru a te face să te simţi ca o oaie, făcând exact acelaşi lucru ca toţi ceilalţi, cumpărând acelaşi lucru ca ei, consumând aceleaşi lucruri ca ei. Dacă vreţi o imagine tristă, priviţi în ochii clienţilor din hypermarketuri…

    De asta, ne simţim ca fluturii prinşi în pânză păianjenului. Vrem să scăpăm de turmă, de a fi comun, de a gândi la fel cu toţi, şi pentru asta cumpărăm, dăm banii, investim în plasme şi telefoane de ultima’ generaţie beta, uitând că şi primitivii făceau la fel.

    Just my two cents.
    🙂

    Reply
  5. gygyk

    Faptul ca creierul uman nu este constuit pentru utopia obiectivitatii nu este o idee revolutionara, insa meandrele amagirii de sine in jocul prezervarii unui sentiment continuu al propriei identitati, este o problema inca nerezolvata.

    „Ma dor ochii din sufletul tau”…era un inceput de poezie citita undeva… mi-am amintit acum de acest lucru cand am tot citit… Approval junkie … e tare interesant jocul „prezervarii unui sentiment continuu al propriei identitati,”….incerci sa cauti propriul eu si la alte persoane cu care intri in contact, intr-un fel sau altul…ne simtim mai bine singuri sau ne simtim rau asa, dar ce conteaza?
    ..numai asa se poate explica de ce mi s-a intamplat sa ma simt atras de anumite persoane fara sa stiu de ce… imi ziceam tot timpul ca cineva ca mine nu mai exista..ca nu ne nastem identici cu ceva,ci invatam sa fim identici cu ideile,cu emotiile,cu sentimentele,cu credintele noastre…..respingeam idea unui “alter ego”…eram exclusivist,cinic si egoist in acelasi timp..…as putea zice ca nu le simteam prezenta decat printr-o degajare de afectivitate,in jurul lor fiind ,probabil,un halou de caldura,bunatate,armonie,siguranta,prietenie si sfintenie… poti”simti”omul si altfel,virtual….patruzandu-i in suflet si afland ce e acolo… lumina chipului nostru interior se zbarceste si se umfla spasmodic sub un soi de crispare ,de disperare,de fuga de lume….. se pare ca viata e… altceva…pana la urma, suntem identici…forma de manifestare e alta…

    10x ptr articol…m/a pus serios pe ganduri!!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.