Melodie japoneza de pe coloana sonora din Kill Bill 1. Ascult versurile si parca ma astept in orice moment sa aud cuvinte romanesti. Suna romaneste melodia? A fost un slagar la noi si-am uitat eu? Sau postulez naiv o similitudine melo-cultural-stilistica romano-japoneza?
E un personaj in mine care acum cateva zile, dupa un joc erotic, s-a intins pe fotoliu cu picioarele pe calorifer si se gandea, daca sexul nu s-ar fi intamplat, s-ar fi simtit mai putin bine? Si daca totusi s-a intamplat, e o confirmare a ceva? E altceva in afara de faptul in sine? Un eveniment trebuie sa treaca prin imaginatie ca sa devina fapt in sine? Deci, nu e nimic brut sau pur? sex pur? just sex?
Citeam la Cezar despre presiunea sociala a distractiei si m-am recunoscut in ultima zi a anului trecut. Avusesem niste zile fericite in care nu am iesit din casa, am ascultat muzica si-am citit. Si tocmai in acea ultima zi mi s-a indus sentimentul ca… cel putin de Revelion ar fi cazul sa ies. Mesaje, telefoane, si unde faci Revelionul etc. Apoi, in mod subit, ideea de a iesi s-a legitimat in mintea mea ca o iluzie onesta.
Cat anume din curgerea amorfa a fiecarei zile merita salvat? Cat anume din cotidian merita a fi ridicat la nivelul unei memorii colective? Resturile, toate evenimentele mici si nesemnificative decat la nivel local si personal se vor sedimenta intr-un neant interior?
Cat anume din aceasta zi a contat? Cat doresc eu? cat pot eu se semnific?
Ninsoarea de dimineata, micul dejun la doua dimineata, recitirea Demonilor? Cat de mult pot jongla ca balastul meu sa intereseze si pe celalalt dincolo de un nivel anecdotic?
– D. ar vrea sa te vada, imi zice un amic.
– Spune-i ca nu mai exista pentru mine.
– “E si asta un punct de vedere”, imi transmite.
Tineret iNberb in acelasi stil cu binecunoscuta anecdota: doi tineri se cearta pe o chestiune filozofica, unul din ei se ridica si-i carpeste o palma celuilalt. Acesta exclama:
– Esti obiectiv!
Observam citind cartea cu interviurile luate lui Cioran ca acesta repeta fiecarui interlocutor acelasi povesti, aceleasi intamplari fondatoare. Criza de plictis la cinci ani, ruperea de paradisul satului natal, insomnia din adolescenta, cum s-a plimbat cu bicicleta prin Franta, cum o cititoare i-a spus ca, dorind sa se sinucida, tocmai lectura cartilor lui a oprit-o din gest etc. Cateva teme pe care le tot remixa.
O amintire fondatoare mi-a povestit-o bunica si incet incet parca m-am autosedus sa mi-o amintesc si eu. Aveam vreo patru ani, eram pe strada cu ea si, vazand un cuplu tinandu-se de mana, am observat:
– Uite, se iubesc!
Trebuie sa recunosti ca versurile japoneze se potrivesc mai bine 🙂 Asani tomurainoo iukigahurooo…Hai mai ca suna bine, serios:)
da, suna bine:) Insa imi pare extrem de cunoscuta intr-un sens românesc.
poate ca e vorba doar de melosul din ’80 de pe la noi. Runceanu, Enache, Radulescu, stuff 🙂
http://www.youtube.com/watch?v=ktXi4mNak0M&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=-TSobxTWQyM&feature=related
’70
http://www.youtube.com/watch?v=GxyL5I5AaxI
http://www.youtube.com/watch?v=yMEeDa8Gh1g&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=GKYNNZo301E&feature=related
se pare ca iar ne-am nimerit in exprimari… experienta fondatoare/intrebarea fondatoare… hmmmm… adriane, adriane… noi comunicam? 😉
sper sa nu intelegi gresit, dar mie mi se pare ca insemnarile din blogul asta sunt la fel ca interviurile lui emil.
si totusi, eu le tot recitesc. adica scrii fain :))
la multi ani inca o data! :-*
jez, am ascultat fiecare link, insa n-am gasit “slagarul pierdut”
oedip, pe doua insule erau doua comunitati de maimute. Pe una din insule, niste cercetatori au invatat maimutele nu stiu ce procedeu. In cativa ani s-a observat ca maimutele de pe a doua insula au asimilat si ele procedeul. Fara nici un fel de… contact.
didlee, ai facut o observatie corecta 🙂
atitea intrebari tisnite din cauza presiunii sociale a distractiei? tendinta de a inventaria clasicul coroborata cu stupefactia numarabilului descoperit acolo compun spoiala decojita gata cu care se minjesc existentialistii metropolelor.
Tu, in mod clar, nu esti obiectiv. 🙂
(Dar cine a zis ca subiectivitatea e ceva nasol? Iata ca nu e!)
Adriane, dl.Cezar Paul-Badescu are dreptate, insa eu te descopar de fiecare data cu un suras de placere. Se simte cum te joci cu starile, cum fortezi limitele in asteptarea unor reactii nemaiintalnite. Si mie imi place .
Mie mi se pare ca suna asemanator cu muzica lui Gh. Zamfir