Simt din ce în ce mai pregnant că traseul meu spiritual, “evoluţia” mea se produce în detrimentul structurilor pe care societatea (prin mecanismele ei oficiale de educaţie) mi le-a împrumutat. Maturizarea proprie o simt ca un proces de năpârlire. Nu acumulez nimic, ci doar încerc să mă dezbăr de vălurile pe care cultura timpului actual le-a interpus între mine însumi şi realitate.
Folosind o comparaţie banală, am senzaţia că dezinstalez treptat programe despre care am fost educat că am neapărată nevoie. Urmăresc un minim algoritm, o treaptă superioară care mă avântă mai departe la o turaţie mai mică şi, implicit, un consum mai mic. Adevărată creativitate nu este rodul unui act de voinţă (înţelegând o turaţie mare şi un consum mărit de energie, o scremere), ci este risipirea unei energii care împărţită, se înmulţeşte.
Încerc să-mi regăsesc o puritate a privirii anterioară culturalizării. Paradoxul şi probabil imposibilitatea acestui proces este faptul că încerc să văd dincolo de sistem având la dispoziţie instrumentele oferite de însuşi acest sistem.
O anumită cultură nu îţi oferă doar instrumentele specifice de gestionare a realităţii, ci mai mult, construieşte social o realitate. Sunt foarte sceptic cu privire la capacitatea de mântuire pe care o pot avea în interiorul unui sistem creştin-occidental.
Informaţia “corectă” (pe care cultură actuală mi-o oferă by default) că trăim pe o planetă situată la periferia unei galaxii printre atâtea altele este genul de adevăr pe care propriul sistem mental nu şi-l poate asimila în totalitate. Toată identitatea mea este construită în jurul propriului corp care îşi statuează automat poziţia de centru al lumii.
Nu pot funcţiona decât în virtutea acestei intuiţii că reprezint un centru. Genul acesta de intuiție mă face să presupun existenţa unor structuri mentale mai adânci decât cele împrumutate prin cultură. Nici faptul că e posibil să aflu (prin evoluţia astrofizicii) că universul în care trăim e unul din multiplele universuri existente, nu mă va face să renunţ la iluzia unicității mele în ordinea lucrurilor.
Este doar un exemplu printre multe altele care realizez lipsa de profunzime a evoluţiei cunoașterii din ultimii mii de ani. Una din mizele mele ar fi să ilustrez cândva şi cumva ideea şi intuiţia proprie – deloc originală – că responsabilitatea mea (dincolo de cea locală, civică, comunitară, morală) este una cosmică şi este în strânsă legătură cu ceea ce numim Univers.
da, e al naibii de greu sa poti constientiza anumite lucruri. ma intreb ce revolutie s-a produs in mintea omului dupa ce s-a aflat/confirmat ca pamantul e de fapt rotund…
as vrea sa ii vad privirea copilei mele atunci cand ii voi explica si cand va constientiza acest lucru. in ciuda unei evidente aparente cum ca acesta ar fi plat…
sa ii mai explic ca “ingerasul” pazitor este de fapt un fel de supraeu? cum sa impac cunoasterea “demonstrata” si universal acceptata cu cunoasterea Adevarata, la care am ajuns printr-un traseu anevoios, si de care sunt atat de mandra? cum sa transmit mai departe nivelul la care am ajuns? constientizarea de care vorbeai ca “responsabilitatea este una cosmica si este in stransa legatura cu ceea ce numim Univers”?
cum as putea deslusi taine, fara a bulversa?
cum sa ii transmit intelepciunea la care am ajuns indepartand atatea valuri aruncate peste ochii-mi? si in acelasi timp sa o pregatesc sa infrunte lumea in care ne ducem existenta? sa o las sa refaca acelasi traseusau propiul traseu, oferind doar cateva tips and clues?
sa ii spun sa fie buna, generoasa, sa iubeasca toate fiintele, sau sa o pregatesc sa riposteze atacurilor de orice natura? sa ii spun sa fie deschisa spre tot, sau sa ii spun sa fie circumspecta fata de tot? sa o las sa copilareasca conservandu-i naivitatea dulce, puritatea, sau sa ne stresam impreuna sa tinem pasul cu noile cerinte in materie de educatie?
cum sa ii pot vorbi de cele doua lumi?
sa o intreb ca in matrix ce pastila alege? adevarul sau…the matrix?
well, that’s for you to know and for me to find out
excelent post pentru inceputul de an!!!
exista miliarde de alte Lumi, de alte planete asemanatoare, de alte “sisteme solare”. daca mai adaugam ca omul este “a multidimensional being” si intram si in coordonata timp deja suntem depasiti. nu avem capacitatea de a intelege, de a accepta, de a constientiza, pana si de a simti, decat in anumite limite. Si limitele le-am indentificat cu realitatea actuala: 1 viata, 24 de ore, 365 de zile, gravitatie, 3 dimensiuni, consecutivitatate, 1 sistem solar, 1 planeta, (nici macar in adancurile marii sau in interiorul Terrei nu stim EXACT ce e), money for nothing, chicks for free, stuff. cam asta e. dar e minunat ca e. trebuie sa luam ce e mai bun din ce ni se ofera 🙂
sa nu uitam sa contemplam. A contempla- o stare de gratie. Foarte aproape de…una din responsabilitatile cosmice 😉
Raspunsul e simplu, Adriane. Imbatranesti si devii mai intelept. Atat!
e un proces firesc.societatea ti-a imprumutat un bagaj intelectual minim si justificat pentru ca tu sa fii o functie (inginer, aviator, strungar, vacar etc.)… dincolo de asta, orice Eu pretins si asumat cere o triere, o dezinstalare a unor programe… individualitatea ta inseamna de fapt acest lucru: debarasarea de rolurile si functiile impuse si intepretarea lor critica – nu dezinstalezi chiar tot soft-ul necesar, iti ramane limbajul, sociabilitatea etc…
Te numeri totusi printre fericitii care au curajul sa se ia la tranta cu ordinea societatii… fie ea si o tranta pe plan ideatic, si sa vezi ca lucrurile nu sunt ce par a fi. Intrebarea mea, simplificata, este : care este rostul omului pe pamant? Si, ca si tine, sunt foarte sceptica “cu privire la capacitate de mantuire pe care le pot avea in interiorul unui sistem crestin-occidental.”
Astfel ca unul din lucrurile cele mai importante este relatia cu sine insusi si al doilea, stiu ca pare banal, dar trebuie sa lupti pentru ceva. Ce poate fi acest ceva daca nu copiii? Este un ciclu care nu se termina si pana la urma aceasta este esenta vietii, oricat ar fi ea de cinica.
“don’t worry.be happy” 🙂
sau
“relax,you have plenty of time”
Am naparlit si eu putin citind post-ul tau.
dar
lupul isi schimba numai blana >:)
interesant e ca tu raspunzi la intrebarea “ce” iar “cum” continua sa ramna un mister. mai mult decat atat redai chiar unde intuiesti tu ca s-ar putea ajunge. multe obstacole le-ai cucerit si poate te flateaza stalucirea promisa…noi inca mai cautam instrumente si strategii….daca nu ne dai “cum-ul” macar ne poti da exemple mai concrete de “ce-uri”, poate ne regasim in ele.da-ne o idee mai clara care te-a facut sa te simti inafara sistemului.(sau macar de par pe care la-ai dat jos)
Pingback: Unde e povestea? at Adrian Ciubotaru
Pingback: Minimalism | Adrian Ciubotaru