Category Archives: inspirație

Un rând în fiecare zi

Nu mai ţin minte unde am citit dezideratul din titlu, probabil la Goethe, însă m-am decis să scriu în fiecare zi pe acest blog. Nu mă refer neapărat la articole lungi şi eseuri isteţe, cât mai ales la promisiunea de-a încerca zilnic să aştern câteva rânduri.

Este acelaşi un tip de exerciţiu, acela de-a scrie în fiecare zi în jurnal, pe care mi l-am impus în adolescenţă.  A lua pixul în mână şi a umple un rând-două, o pagină-două.
Am o cutie de caiete de jurnale pe care cu greu le-am răsfoit acum câţiva ani. Orice încercare de-a reciti mă aruncă în propria lume exotică a amintirilor.

Nu contează cât este valoros din acele rânduri, nu contează cât poate fi folosit că material epic şi nici nu mă interesează cât rezistă probei timpului. Pentru mine a fost important că s-a întâmplat. M-a ajutat atunci, la fel cum simt că mă ajută şi acum.

A scrie nu este doar un act de împărtăşire din tine, cât un act de ordonare a întâmplărilor sufletului tău.
A scrie despre o emoţie frumoasă înseamnă a o retrăi, a o simţi din nou, a o înţelege mai bine. Astfel, e foarte posibil să fie adevărată vorba care spune că aceia care scriu despre viaţa lor, şi-o trăiesc la o intensitate sporită.

N-am simţit niciodată c-am pierdut timp scriind, însă am simţit de multe ori ce pierd nescriind.

Nu sunt ultima mea versiune

Cineva a scris aici că încrederea mea de sine este demnă de patologie. I-aş fi spus că mi-aş dori o încredere la limita patologiei (fără să ştiu cine stabileşte acestea limită) pentru că, deşi nefondată, am impresia că astfel îmi voi deveni mie însumi mai eficient.

Nu mă laud cu o fire încrezătoare, ci mai degrabă pendulez cu o graţie butucănoasă între extrema depresiei şi extrema unui narcisism ludic. Identitatea mea este rezultanta unui echilibristici deasupra unei prăpăstii interioare.

Niciodată nu m-am luat pe mine drept statuat în sine. Nu sunt forma mea finală. Sunt ultima mea versiune doar până când îmi găsesc o nouă pereche de aripi.
Nu mi-am văzut niciun defect bătut în cuie. Nu m-am culcat niciodată pe gândul că unele abilităţi mă vor însoţi în permanenţă.
Nu sunt un efect, sunt chinul naşterii al unuia.

Sunt convins că fără un antrenament de sine, mă pot împotmoli oricând. Cum am făcut-o de multe ori.

Sunt oameni care îşi cunosc dureros de realist limitele, sunt oameni care se apreciază pe sine cu o obiectivitate microscopică. Aceşti oameni sunt depresivi cronici.

Doar oameni slabi au nevoie de fundamente pentru a se ridica în picioare. Căci, dacă există un fundament, unde este atunci îndrăzneala şi mândria de-a sta drept?

Cum convingi oamenii?

După ce văd dovezile şi după ce ascultă argumentele contrare, oamenii sfârşesc prin a-şi apăra cu mai multă forţă convingerile şi ideile.
Acest fenomen, spun psihologii, se cheamă polarizarea credinţelor. Oamenii îşi accentuează punctele de vedere atunci când sunt contrazişi. Mai precis, a contrazice pe cineva înseamnă a-i oferi şansa de a-şi regrupa opiniile.

Mai interesant este faptul că  Continue reading

De ce mă ridic în fiecare dimineaţă din pat?

2806204495_cce59668cb_mDin perspectiva creierului uman, recompensa se află în acţiunea însăşi, iar nu în răsplată. Creierul uman nu vrea să fie leneş, iar acest lucru este deja o banalitate din perspectiva înţelepciunii populare. Leneşii nu sunt prezentaţi în poveşti ca fiind trişti doar pentru că cultura dominantă proslăveşte munca în mod propagandistic, ci pentru că munca are de-a face cu bunăstarea interioară a individului.

Mai mult, unele experimente au arătat că, dacă au de ales, până şi şobolanii preferă să muncească pentru mâncare, decât să o primească pe gratis.

Poate nu este o regulă general valabilă, însă cred că despresiile ating mai degrabă pe oamenii neocupaţi. Plecând de aici, înţelegem mai uşor de ce optimismul este asociat în mod automat cu acţiunea, cu mişcarea.
Nu există entuziasm static.

Am fost zilele acestea atât de răcit încât nu mai ştiam dacă se spune răcit cobză sau răcit bocnă sau sunt bune ambele variante? Însă chiar şi astfel, am reuşit să mă ridic din pat (chiar ameţind) şi m-am observat neliniştit la perspectiva inactivităţii.

Trebuie să fac mereu ceva, trebuie să simt mereu că fac ceva, că umplu undeva lumea cu utilitatea prezenţei mele. De ce?

Risipirea stimei de sine

2611450904_0cacecde07_bAm învăţat cândva că oamenii săraci sunt cei mai risipitori.

Am văzut o negociere între un anticar celebru din Iaşi şi un vânzător de antichităţi, la care anticarul nu a vrut să lase 10.000 de lei vechi.
“Mai pune 10.000 şi batem palma”

Obiectul tranzacţiei era o masă plină de cărţi vechi, un patefon şi alte câteva obiecte vechi. Am dedus că e vorba de o sumă consistentă, nu se băteau în mărunţişuri şi m-am mirat să văd un anticar respectabil insistă de faţă cu toţi clienţii săi la cei 10.000 de lei.

Poate nu este exemplul cel mai bun (din acest punct de vedere, anticarii nu sunt nişte personaje simpatice), însă am văzut multe situaţii în care un compromis mic într-o negociere nu era acordat, nu pentru că era mic, ci pentru că era compromis.
Pentru că transmitea semnalul că celălalt lasă de la el din neputinţă, grabă, din dorinţa de-a nu se mai complica sau din comoditate.

Unii oameni nu fac compromisuri din principiu, alţii nu le fac din ambiţie, însă constanta este că nimeni nu face compromisuri pentru imaginea de sine.
Nu fac compromisuri pentru că imaginea mea de sine are de suferit şi, prin urmare, stima mea de sine.

Evident, nu toate compromisurile sunt dezonorante, nu orice risipă e rea, la fel cum nu orice imagine de sine este adevărată, însă parcă încep să înţeleg legăturile dintre sărăcie (nu doar cea materială) şi risipirea stimei de sine.

Contexte de frână

Cred că avem o recţie inerţială de suspiciune şi prudenţă cu privire la orice succes, la orice reuşită, la orice lucru terminat.
A fi român înseamnă a fi neîncrezător în lucrurile care merg bine, în oamenii care reuşesc.

Nu ducem lipsă de oameni talentaţi, înzestraţi sau inspiraţi, ci mai degrabă ducem lipsă de contexte în care aceştia reuşesc ceva, reuşesc să facă ceva până la bun sfârşit. Continue reading

CONCURS: Căcat de câine

Acum câteva seri, ies din casă cu gândul să vizitez un prieten care stă la câteva blocuri de mine.
În drum către, printre blocuri, pe nişte alei frumos asfaltate, într-un unghi mic de nelumină, am călcat într-un căcat de câine.

Nu am avut cum să mă şterg (spaţiul verde era îngrădit) şi pus în faţa imaginii “prietenul îmi răspunde la uşă, eu intru mirosind a căcat de câine”, m-am întors cuminte acasă, strecurându-mi pantofii în fiecare băltoacă întâlnită.

Aseară, am trăit două situaţii în care eram cât pe ce să calc din plin în nişte căcaţi de câine. Pe aceleaşi alei frumos astfaltate şi luminate dintre blocuri.
Am trecut razant pe lângă, am evitat in extremis, am jonglat, am făcut slalom printre ei, m-am zbătut ca un leu. Ce mai, sunt un erou!

Deja mă imaginez. Cineva îmi ridică mână în aer, o mulţime aplaudă. Frenezie şi extaz:
“Uitaţi-l, doamnelor şi domnilor, pe eroul naţional care cu o dăruire inimaginabilă într-o singură seară şi de unul singur a reuşit să nu calce în căcat de câine.”

Dincolo de acestea, vreau să fac o campanie socială pe acest subiect. Până atunci, avem un concurs.

Astfel, propun aici iniţierea unor poveşti despre cum v-aţi întâlnit cu excrementele diferitelor animale în situaţii sociale de căcat. Amintiri, întâmplări, faze. Cu umor şi mize filozofice.
Pe scurt şi generic: Cum poate un căcat schimba o situaţie socială?

Aştept povestirile şi poveştile voastre. Cele mai bune vor fi publicate, iar de premierea autorilor mă voi ocupa personal.
Acceleraţi!

Anti-Ciubotaru din mine

Am ceva în mine care mă îndeamnă zilnic la autodistrugere.
Există ceva în mine care se roagă zilnic să mi se întâmple lucruri rele, dureroase şi tragice.
E ceva în mine care mă face să-mi doresc să sufăr, să simt durere, să mă afund în disperare.

Există cineva în mine care se simte mulţumit când mi se întâmplă lucruri aiurea.

Simţ adierea unei bucurii când mă doare ceva, când mă supără cineva.

Există cineva în mine care nu numai că se bucură, ci chiar aşteaptă eşecuri, cheamă ratări şi tânjeşte după neîmpliniri.

E un Anti-Ciubotaru care uneori mă frânează, alteori mă accelerează, însă niciodată nu i-au lipsit pedalele.