Cred că avem o recţie inerţială de suspiciune şi prudenţă cu privire la orice succes, la orice reuşită, la orice lucru terminat.
A fi român înseamnă a fi neîncrezător în lucrurile care merg bine, în oamenii care reuşesc.
Nu ducem lipsă de oameni talentaţi, înzestraţi sau inspiraţi, ci mai degrabă ducem lipsă de contexte în care aceştia reuşesc ceva, reuşesc să facă ceva până la bun sfârşit.
Ne putem aminti cu uşurinţă cazuri în care tinere speranţe au ajuns slabe realităţi, iar din starturi grandioase au rezultat renunţări anonime.
Însă ne trebuie ceva timp să căutăm exemple curate de reuşită, iar uneori chiar nu este greu să înţelegem de ce anume se întâmplă acest lucru.
Această baltă de neîncredere în succes nu este o problemă individuală, ci una colectivă. Românii dezvoltă foarte natural contexte de frână şi ajung să băltească în grup. Din acest motiv, acelaşi român plecat afară este un cercetător prolific, iar revenit în ţară se blazează.
Contextul nu face pe om, însă îl poate des-face foarte uşor.
A trăi în România înseamnă din start a cheltui mai multă energie pentru a rezista asaltului neîncrederii în succes şi în reuşită. De multe ori am fost ispitit să cred că toate acestea se întâmplă din cauza invidiei, însă această este o explicaţie facilă.
Nu credem în reuşită pentru că toţi din jurul nostru sunt compromişi. Unii sunt compromişi prin ratarea lor, iar alţii sunt compromişi prin succesul lor viciat de favoruri, pile, spăgi, cămările sau grupuri de interese.
Românii te accelerează individual şi te frânează în grup.
Pur şi simplu, nu credem că cineva poate să aibe succes curat în România pentru că:
1. nu credem în celula umană românească
2. nu credem în sănătatea mediului românesc.
Dacă îmi asum că mediul autohton este o mocirlă, cum pot să cred că cineva s-a putut ridica deasupra nepătat?
Spunând că românii sunt nişte oameni faini care creează contexte de rahat mă subsumez şi eu în aceeaşi logică a neîncrederii?
Suna asa trist… si asa deranjant. Sunt unele lucruri pe care pur si simplu nu vreau sa le vad. Ma izolez in lumea mea si sarbatoresc: X a mers bine, Y a mers excelent, Z a mers binisor nu catastrofal cum ma asteptam… si asa mai departe. Si pot fi fericita bucurandu-ma de micile mele reusite. But usually I am willingly blind to the big picture.
interesant zis. important e sa nu continuam algoritmul asta.
Numai daca Anti-Ciubotaru din tine a conceput postul asta.
cred ca ideea ta e putin de extrema. e usor sa crezi ca nu reusesti din pricina altora. e-adevarat, mediul romanesc nu e foarte fertil, insa eu cred ca esecul se datoreaza propriei persoane, care nu lupta si nu-si doreste asa cum o face un american. asta este, spune romanul, nu “se” poate, si se culca in mediocritate.
dragoş, mă temeam că cineva va fi ispitat să se ducă în direcţia aceasta.
Dacă “eşecul se datorează propriei persoane”, atunci şi “succesul se datorează propriei persoane” este la fel de adevărată?
Dacă este adevărată, atunci unde e smerenia?
Ideea totuşi nu era scuza pe care ţi-o oferă contextul, ci tocmai caracterul excepţional al reuşitei (noi avem nevoie de o medie sănătoasă, nu de excepţii bune) şi prejudecata că orice reuşită este suspectă.
smerenia?!
cred ca e o contradictie in termeni – oamenii de succes sunt exceptii, vezi si curba lui gauss. mijlocasii sunt mediocri, oricat de sanatosi ar fi.
dragoş, niciun om cu adevărat de succes nu-ţi va zice că succesul i s-a datorat în totalitate propriei persoane (vezi smerenia şi lipsă de argumente a “eşecul se datorează propriei persoane”)
Excepţiile sunt bănuite, iar mijlocaşii nu există.
eu tot voi continua sa cred ca eşecul se datorează propriei persoane. nu se poate sa esuezi de fiecare data din cauza “contextului”.
românii intorsi în ţară după experienţe prolifice nu se blazează pentru că se adaptează băltirii în grup, aşa cum o numeşti tu, ci pentru că ceva din exteriorul lor îi îndeamnă să nu continue. care ar fi motivaţia? şi apoi, experienţa României după o oarecare altă experienţă civilizată e o acceptare a sinuciderii. succesul ţine de resorturi interioare şi abia apoi de context. nu cred în noroc sau în ghinion, nu sunt decât forme de a justifica eşecurile. cred în schimb în ambiţie şi perseverenţă.
… şi mai presus de toate, în inteligenţă!
Dragos, mai des esuezi datorita contextului decat propriei persoane.
In mintea noastra putem fi zei , daca nu ne venereaza nimeni, tot degeaba. Putem fi profesionisti, daca nu ne cere nimeni expertiza. Putem sa fim cei mai buni, daca nu avem reper.
Sunt multi care au esuat datorita nepotrivirii inner-self-ului cu contextul locativ.
De cele mai multe ori, am reusit datorita contextului care mi-a furnizat situatii mai putin combative decat eram pregatit sa suport.Invers evident nu ar fi fost valabil. Energia alocata nu se poate crea din nimic, trebuie intai luata de undeva, procesata, convertita corespunzator utilizarii si apoi raportata pentru a se stabili randamentul. Ori daca lucrurile au iesit bine, se considera pentru:
a)multumirea persoanala ca am reusit datorita NOUA
b)multumirii obiective ca am reusit datorita NOUA
c)multumirea realitatii ca am avut alocate suficiente resurse in raport cu situatia prezentata.
@Relu, sa fii profesionist intr-o anumita meserie nu iti garanteaza nicaieri in lume succesul.
Trebuie sa fii profesionist intr-un domeniu cautat, trebuie sa ii gasesti tu pe cei care au nevoie de expertiza.
Nicarieri in lume nu ajunge sa fii f bun la ceva. Trebuie sa te si misti nu sa astepti.