De parcă nu erau destule, dacă nu aţi aflat deja, pe capul acestei ţări nefericite s-a mai abătut încă o urgie. Din ce în ce mai mulţi oameni s-au apucat să citească în public, iar din cauza unei mişcări trendysexycool, există riscul – vorba lui Bobby Voicu – ca în România lectura să devină un obicei popular şi trendy.

Se citeşte în tren (recent, întorcându-mă din Cluj – la un scaun distanță – cineva citea o carte cu un sticker Lecturi Urbane pe ultima copertă), se citește în parcuri, pe bănci, pe plajă, în gradină, în metrou sau în tramvai. Se citește împreună sau singur.

Se citește din Tecuci până în Timișoara, din Drăgășani până-n Cluj, Mediaș sau Iași, sau Bacău. Sunt peste 20 de oraşe înscrise pe harta unei Românii care creşte prin lectură.

Este o hartă afectivă care mă onorează. Mă bucur că sunt contemporan cu aceşti puşti care se zbat pentru un eveniment în oraşul propriu. Strâng cărţi, umblă după sponsorizări, caută o aprobare pentru un eveniment în spaţiu public, fac planuri de comunicare, apar la televiziunile locale, îşi mobilizează profesorii, părinţii, colegii şi prietenii.

Lecturi Urbane este unul dintre motivele pentru care optimismul meu cu privire la viitorul acestei ţări.

Miercuri, ne-am urcat într-un microbuz cu Cristiana și Ileana și-am mers la Lecturi Urbane Câmpina unde niște puști (unii în clasa a VIII-a, alții la liceu, iar câțiva în primii ani de facultate) au pus la cale un eveniment unde s-a citit, s-au oferit cărți și s-a cântat la chitară.

Am oferit cărţi tinerilor, pensionarilor şi câtorva angajate de la o banca din apropiere. Am cunoscut copii, adolescenţi şi părinţi.

Am regăsit Câmpina ca un oraş transfigurat, unde taxiurile aveau flyere cu Lecturi Urbane, staţiile aveam afişe , iar undeva pe o stradă centrală am văzut un banner imens cu “Vino cu noi şi ajută Câmpina să citească”, unde oamenii cu care am apucat să vorbesc în stradă spuneau ca nu le vine să creadă că tinerii încă mai sunt interesaţi de cărţi şi de citit.

Interesant este faptul că atunci când povestea este spusă bine, roadele sunt pe măsură. Cosmin şi Corina, nucleul de organizare de la Câmpina auziseră de Lecturi Urbane citind articolul din ultimul număr Tabu (numărul poate fi găsit la chioşcuri şi în luna august).

Foto: Bianca Ghiorghici (şi album foto)
Video şi foto am mai găsit la Bogdan Antohe.

Ne-am întors târziu din Câmpina – cu un tren aflat în întârziere, după cum ne avertizase Bogdan Antohe – cu gândul deja la aventura Lecturi Urbane Piatra Neamţ care avea avea loc în acest week-end.
Cu ajutorul Petrom şi Paralela 45, vom pleca 18 bloggeri într-o excursie culturală #prinromania la #lecturiurbane #pneamt unde Anne-Marie Chelariu și Toma Nicolau se vor ocupa de poveste.

P.S.: Poza de sus – semnată Stelian Pavalache – reprezintă o parte din Oamenii Lecturi Urbane.

Week-end-ul trecut am fost la Arad cu o mână de bloggeri din Bucureşti în cadrul unui eveniment numit Aradul în două zile.

Ce au scris ceilalți participanți găsiți aici: Alex Farca (poze), Lumea Mare, Corina Georgescu și Bogdana Dumitru, iar din partea locului au scris Daniel Mitre, Glasul Aradului, Adrian din Arad, Maddy, Cristina Dima.

Foto: Alex Farca

Pe scurt:

– am zburat prima dată cu Carpatair și a fost bine (la întoarcere am stat chiar în ultimul loc)
– am vizitat pentru prima dată Aradul – un oraș într-adevăr pitoresc
– am cunoscut câțiva bloggeri locali
– am făcut cunoștință cu un mops
– am aflat că Aradul este a doilea oraș declarat martir după Timișoara. Am găsit un articol bun pe această temă: Arad: Revoluţia pe care am uitat-o
– în curând vom vedea Lecturi Urbane în Arad
– #prinarad este un concept care va continua, acum s-a întâmplat doar prima ediție.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult s-a întâmplat în cadrul unei discuții în mașină cu Adrian. Adrian – ghidul nostru pasionat de programare si Apple – cunoaște Aradul ca în palmă;  fiecare bucată din asfalt, povestea fiecărui obiectiv istoric, traseul statuilor (unde au fost ascunse pe timpul comuniștilor și unde sunt acum așezate), legendele urbane de ieri și de azi, terasele ș.a.

În mașină, în ultima zi, i-am spus că mi-aș dori să existe peste tot cineva atât de pasionat de propriul oraș cum este el. Dincolo de patriotismul său local, se aflau date istorice, cifre și – ceea ce contează cel mai mult – povești.

Nu l-am întrebat de unde îi vine pasiunea, însă am fost curios cum de-a ajuns să cunoască atât de bine Aradul, iar răspunsul – dincolo de modestia caracteristică – unul dintre cele mai palpabile argumente pentru voluntariat:
“Am avut noroc de voluntariatul făcut în timpul studenției”

Poze: 1, 2, 3

Pentru că ideea este bună și pentru că fiecare oraș merită o asemenea inițiativă (în acest week-end mergem #princlujulmeu), menționez încă o dată sponsorii: Carpatair, Eximtur, Glsa, American Built

Am crescut – acum n-o mai cred – cu imaginea omului rațional și egoist. Omul era prezentat drept o ființă rațională, mai presus de toate animalele, iar rațiunea era cel mai puternic diferențiator. Acum, rațiunea îmi pare ca o haină de sărbătoare pe care o purtăm rar, însă în toate pozele ne place să apărem îmbrăcați în ea.

Nu cred că rațiunea este o trăsătură determinantă a ființei umane, la fel cum nu mai cred că omul este o ființă egoistă în mod fundamental (cu toate nuanțele peiorative care decurg de aici).

Mă interesează mai puțin binomul egoism/altruism, cât mai ales observația că ființa umană este construită să se dezvolte cel mai mult atunci când dăruiește. Cu alte cuvinte, omul crește atunci când oferă, atunci când se oferă. Dacă vrei ca cineva drag de lângă tine să crească și să evolueze, creează-i contexte în care are șansa să ofere și să se ofere pe sine.

Dacă vrei să mă ajuți, dă-mi șansa să ofer.

Nu cred că există dezvoltare personală în afara acestui cadru al darului. Nu cred că există oameni dincolo de verbul a dărui.

Chiar și la nivelul minim al plăcerii, la nivelul minim al orgoliului, oamenilor le place mai mult să ofere decât să primească. Dacă a primi transmite semnalul social al unor lipsuri, a dărui ne oferă satisfacția de-a arăta celorlalți prea plinul resurselor noastre.

Deși generozitatea este unul dintre cele mai puternice semnale sociale, cred că ființa umană este generoasă chiar și atunci când gestul darului nu este validat social.

Orice poveste adevărată începe atunci când cineva dăruiește ceva altcuiva. Pe această structură se dezvoltă relațiile umane care ne îmbogățesc și doar în interiorul unor asemenea povești se nasc marile iubiri.

Foto: Stelian Pavalache

Bucuria oricui nu este doar talentul propriu, cât mai ales oamenii cu care este înconjurat, iar norocos te poți declara doar atunci când oamenii din jurul tău te inspiră încontinuu în a fi mai bun.
Pentru mine, acest noroc – cuplat cu recunoştinţa firească – este constituit de oamenii Lecturi Urbane, oameni care fac un proiect generos să crească atât de bine și mai ales oameni fără de care aş fi mai sărac în amintiri şi în poveşti.

Lecturi Urbane este această poveste crescută de o mână de oameni talentați și dedicați, oameni printre care Ciubotaru se bucură să fie tolerat.

L-am cunoscut pe Marian (Vulupe) anul trecut la prima ciclopromenadă nocturnă, ne-am mai întâlnit la câteva plimbări cu bicicleta, iar în toamnă am regăsit în el unul dintre cei mai frumoși dăruitori de carte de la Lecturi Urbane. Continue reading →

Există ceva inhibant în acel realism pur lăudat peste tot în jurul nostru. Este într-adevăr recomandat să privești lucrurile în față, însă drumul nu se oprește aici.

Omul nu este o fiinţă adaptată doar pentru a vedea realitatea încremenită şi pentru a vedea cum stau lucrurile. Omul a schimbat, a modelat, a anticipat şi – mai ales – a făcut proiecţii asupra viitorului. Omul proiectează în mod constant vise dincolo de lucruri, dincolo de starea de fapt, dincolo de prezentul implacabil.

Este o lipsă de curaj în a nu vedea dincolo de starea lucrurilor, iar mai jos am să încerc să detaliez partea sănătoasă din a vedea dincolo de lucruri.

Realitatea actuală este abia primul pas al percepţiei, iar o mare parte din eforturile noastre se îndreaptă către o realitatea posibilă. Se pare că mintea umană nu poate funcţiona fără imaginarea unui realităţi posibile în care sunt topite amintiri din trecut şi stări din prezent.
Dincolo de a vedea ceea ce este, adevărata percepţie înseamnă a vedea ceea ce este posibil.

Realismul pur (a vedea fix cum stau lucrurile) este o frumoasă utopie și un deziderat onorabil. În realitate, percepția noastră este în permanență bruiată – mai bine spus, conturată – de frustrările noastre și idealurile noastre. Dacă frustrăriile sunt legate de anumite reziduuri din trecut, este clar că idealurile vorbesc despre viitor.

Dacă frustrările vorbesc despre cum ne imaginăm propriul trecut la un moment dat, visele noastre sunt despre cum ne imaginăm viitorul.
Suntem mai mult decât frustrările proprii și cred că putem afla mai multe despre un om dacă îl întrebi mai degrabă unde dorește să ajungă decât de unde a venit.

Mai interesant – decât traseul propriilor frustrări – ar fi să aflăm istoria viselor pe care un om le-a avut de-a lungul vieții, pentru că lucrurile prezente sunt văzute prin lentila – aburită sau nu – a unor proiecții despre un viitor posibil.

Viitorul este creat de cei care – dincolo de frustrările proprii (care există, însă care nu ar trebui să aibă ultimul cuvânt) – au curajul să și-l imagineze.

Nu va înceta prea curând să mă mire cantitatea de neîncredere pe care oamenii din jur o au. Neîncredere în viitor, neîncredere în propria ţară, neîncredere în propriile forţe. Dăunătoare nu este neîncrederea în sine (care uneori poate însemna o sănătoasă prudenţă), cât mai degrabă contagiunea ei socială.

Românii – când sunt sictiriţi și neîncrezători în toate cele – mai au energie doar pentru a împărtăși propria nefericire celorlalți și a încerca să-i convingă pe ceilalți că cerul nu va fi niciodată senin deasupra lor.

În România, a te maturiza  înseamnă a realiza că ești deja înfrânt de la început, înseamnă a-ți da seama că “nu se poate”. Procesul de educare a oricărui român se termină atunci când acesta află că nimic nu se poate schimba în jur, iar miza cea mare devine cum să te descurci în această lume strâmbă.

Doar naivii cred că se poate schimba ceva, că “se poate”, că există soluţii şi că merită să te zbaţi pentru toate acestea. Oamenii care “ştiu cel mai bine”, ştiu de asemenea că n-ai cu cine, că te zbaţi de pomană, că totul e inutil.

Românul se maturizează atunci când se opreşte din încercat, când se va consola că aşa stau lucrurile de sute de ani, că stai tu liniştit, au mai încercat şi altii şi tot degeaba!
A-ţi da seama este echivalentul cu a te consola.

Tabloul nu se opreşte aici. Cum toate lucrurile sunt legate între ele, românii care şi-au dat deja seama cum stau lucrurile şi nu mai încearcă nimic sunt fix aceia cei mai critici dintre toţi. Ei nu mai încearcă nimic și prin urmare le rămâne tot timpul din lume să-i critice pe ceilalţi.
Oricine încearcă ceva în România devine o ameninţare imediată pe majoritatea celor care au încetat să încerce şi s-au consolat. Cea mai mare vină a celor care încearcă este să reușească și – prin reușita lor – să le arate celorlalți că se poate.

Românii pun bețe în roate pentru că aceasta este realitatea lor (a celor care nu reușesc), iar a reuși destabilizează deja un univers al înfrângerilor, un discurs deja format despre neșansă.
A duce un lucru până la capăt este o palmă pentru toți cei care au depus armele la jumătatea drumului.

Îți trebuie o anumită doză de impertinență să te zbați să faci ceva când toți îți spun că nu ai nicio șansă, că totul e în van, că nu așa stau lucrurile.
Eu nu-mi doresc să văd cum stau lucrurile, însă vreau să așez lucrurile într-un loc unde majoritatea oamenilor stau şi îți trebuie multă obrăznicie să contrazici o tradiție a lamentării.

Revolta mea din acest articol nu pornește de la observația că majoritatea adulților s-au consolat. Iritarea mea vine de la modul prin care această retorică a lașității este predată celor tineri.
Nu vreau să fac parte din această reţea a neîncrederii, la fel cum nu vreau să fiu complice la neşansa nimănui.

Nu banii, infrastructura sau un cadru decent ne lipseşte în această ţară. Ne lipseşte încrederea. Avem o țară plină de cofraje, ne mai lipsesc doar ouăle.

Foto: Stelian Pavalache

Într-un spațiu public, orice gest pe care îl fac este un mesaj care ajunge la ceilalți în urma unor interpretări. Orice gest este un semnal. Cu alte cuvinte, orice facem în spațiul public transmite un mesaj şi comunică ceva dincolo de efectele concrete ale gestului în sine.

Dacă cureți gunoiul într-o singură zi în toată țara, dincolo de efectele imediate (mai puține gunoaie şi curățenia propriu-zisă), acest gest trage un semnal, comunică ceva, are efecte dincolo de cercul apropiat al efectelor imediate.

Orice facem în spaţiul public este un joc de semnale, este un flux continuu de mesaje de la noi – prin gesturilor noastre – către ceilalţi.

Una din implicaţiile rezultate din această situatie este preocuparea constantă pentru ceea ce transmitem, preocuparea pentru imagine. Nu ne preocupă doar ceea ce facem, ne interesează şi ceea ce transmitem prin ceea ce facem.

Această preocupare este una legitimă atâta timp cât – de exemplu – gesturile noastre sunt preluate, sunt comunicate prin social media. În secolul XXI, dacă ai profil de Facebook, dacă ai blog eşti o persoană publică. Gesturile tale sunt preluate şi sunt interpretate, faptele tale ajung în locuri in care tu nu eşti prezent în mod fizic, iar de aici rezultă atât preocuparea pentru tot ce înseamnă branding personal şi PR,  cât şi o anumită responsabilitate şi asumare.

Când reflectoarele sunt pe tine şi pe gesturile tale, ceea ce faci nu-ţi mai aparţine întru totul. Ceea ce eşti nu mai ţine doar de tine. Popular vorbind, când cel puţin doi ochi te privesc, nu mai eşti de capul tău.

Nu cred doar că există o responsabilitate pe care trebuie să ne-o asumăm atunci când suntem priviţi (ar implica şi o doză de ipocrizie). Mai mult decât atât, cred că există o reponsabilizare interioară atunci când ştim că suntem priviţi. Oamenii se mobilizează şi se regrupează atunci când simt privirea celorlalţi.  Privirea celorlalţi poate inhiba anumite comportamente și le poate încuraja pe altele.

Dacă li se aruncă privirea potrivită, oamenii pot deveni mai buni.

În general, societatea actuală folosește un tip de privire cu rol inhibitor. Camerele de supraveghere ar trebui să inhibe faptele anti-sociale, privirea presei către zona politică ar trebui să descurajeze furtul și corupția. În acest caz, privirea este folosită ca mijloc de presiune, nu-ți spune ce să faci, doar îți marchează teritorul a ceea ce nu trebuie să faci.
Infernul sunt ceilalţi este o idee care din păcate presupune prezenţa celorlaţi doar ca o formă de presiune.

Eu cred însă că e nevoie de o altă privire pe care trebuie să o aruncăm oamenilor din jurul nostru. Ceilalţi nu sunt o povară, nu sunt o presiune, nu sunt un motiv de inhibare. Ceilalţi pot fi motiv de zbor şi pot fi încurajare. Privirea celorlalţi te poate îmblânzi, iar doi ochi frumoşi care se apleacă asupra ta îţi pot contura universul în care viaţa ta îşi câştigă un nou sens.

Sunt priviri care eliberează atât privitorul, cât şi pe cel privit.

Avem nevoie de priviri în jurul nostru nu doar pentru a nu derapa, ci mai ales pentru a avea cu cine să împărtăsim lucrurile frumoase care ni se întâmplă. Atunci când gesturile nu ne aparţin întru totul (fiind împrumutate şi de cel care pe priveşte) întrăm în lumea darului unde contribuie şi cel care priveşte şi cel care este privit, unde se îmbogăţeşte şi cel care oferă şi cel care primeşte.

Doar atunci când se dăruieşte ceva, putem vorbi de win-win situation, doar atunci există valoare adăugată.
Ceea ce eu ofer transmite lucruri nu doar despre mine, cât și despre noi, iar bunătatea unui om se judecă după cantitatea de dar, după cantitatea de noi din gesturile sale.

Sunt poveşti care încep cu o singură pereche de ochi care privește o lume, însă cu siguranţă nicio poveste nu se termină cu o singură privire.

Foto: Tatu Mihai via brasov.orasulciteste.ro

Cu fiecare săptămână reţeaua Lecturi Urbane din ţară devine din ce în ce mai mare.

Drăgăşaniul a citit? Daa ! Şi a fost o ediţie plăcută, plină de surprize. Ne-am strâns în jur de 50 de oameni, chiar mai mult, în parcul central. Am citit, am împărţit peste 150 de cărţi, am discutat, am cunoscut multă lume. A fost ceva mai spontan: fiecare a făcut ceea ce a simţit. Anumite persoane au citit şi apoi au împărţit cărţi, alte persoane doar au simţit nevoia să citească, iar apoi au început să discute între ele despre anumite cărţi cum li s-au părut şi au început să îşi descopere anumite puncte comune.
Citeşte tot articolul pe dragasani.orasulciteste.ro

În parcul din Piaţa Regele Ferdinard I din Mediaş azi au fost cărţi şi au fost oameni cu o curiozotate vie. Cei mai mulţi oameni au fost surprinşi să vadă cărţi în parc. Au fost surprinşi că totul azi e despre cărţi. Cărţi provenite din donaţii şi care pot fi pur şi simplu luate acasă. Cărţile, această relicvă a unei epoci supertehnologizate… iată! Cineva le dă din nou atenţie!
Oamenii au fost chiar încântaţi atât de cărţi dar mai ales de ideea de a citi din nou. Mulţi mi-au destăinuit că şi ei au multe cărţi acasă, chiar biblioteci întregi şi am simţit cum parcă o pofta de a le reciti reînvie în ei. Mai greu a fost să-i conving că îşi pot alege cărţi din cutiile noastre Oraşul Citeşte şi le pot lua acasă, că nu trebuie plătite sau returnate, dacât dacă doresc. Citeşte tot articolul pe medias.orasulciteste.ro

Felicitări!