Dacă li se aruncă privirea potrivită, oamenii pot deveni mai buni

0 Flares 0 Flares ×


Într-un spațiu public, orice gest pe care îl fac este un mesaj care ajunge la ceilalți în urma unor interpretări. Orice gest este un semnal. Cu alte cuvinte, orice facem în spațiul public transmite un mesaj şi comunică ceva dincolo de efectele concrete ale gestului în sine.

Dacă cureți gunoiul într-o singură zi în toată țara, dincolo de efectele imediate (mai puține gunoaie şi curățenia propriu-zisă), acest gest trage un semnal, comunică ceva, are efecte dincolo de cercul apropiat al efectelor imediate.

Orice facem în spaţiul public este un joc de semnale, este un flux continuu de mesaje de la noi – prin gesturilor noastre – către ceilalţi.

Una din implicaţiile rezultate din această situatie este preocuparea constantă pentru ceea ce transmitem, preocuparea pentru imagine. Nu ne preocupă doar ceea ce facem, ne interesează şi ceea ce transmitem prin ceea ce facem.

Această preocupare este una legitimă atâta timp cât – de exemplu – gesturile noastre sunt preluate, sunt comunicate prin social media. În secolul XXI, dacă ai profil de Facebook, dacă ai blog eşti o persoană publică. Gesturile tale sunt preluate şi sunt interpretate, faptele tale ajung în locuri in care tu nu eşti prezent în mod fizic, iar de aici rezultă atât preocuparea pentru tot ce înseamnă branding personal şi PR,  cât şi o anumită responsabilitate şi asumare.

Când reflectoarele sunt pe tine şi pe gesturile tale, ceea ce faci nu-ţi mai aparţine întru totul. Ceea ce eşti nu mai ţine doar de tine. Popular vorbind, când cel puţin doi ochi te privesc, nu mai eşti de capul tău.

Nu cred doar că există o responsabilitate pe care trebuie să ne-o asumăm atunci când suntem priviţi (ar implica şi o doză de ipocrizie). Mai mult decât atât, cred că există o reponsabilizare interioară atunci când ştim că suntem priviţi. Oamenii se mobilizează şi se regrupează atunci când simt privirea celorlalţi.  Privirea celorlalţi poate inhiba anumite comportamente și le poate încuraja pe altele.

Dacă li se aruncă privirea potrivită, oamenii pot deveni mai buni.

În general, societatea actuală folosește un tip de privire cu rol inhibitor. Camerele de supraveghere ar trebui să inhibe faptele anti-sociale, privirea presei către zona politică ar trebui să descurajeze furtul și corupția. În acest caz, privirea este folosită ca mijloc de presiune, nu-ți spune ce să faci, doar îți marchează teritorul a ceea ce nu trebuie să faci.
Infernul sunt ceilalţi este o idee care din păcate presupune prezenţa celorlaţi doar ca o formă de presiune.

Eu cred însă că e nevoie de o altă privire pe care trebuie să o aruncăm oamenilor din jurul nostru. Ceilalţi nu sunt o povară, nu sunt o presiune, nu sunt un motiv de inhibare. Ceilalţi pot fi motiv de zbor şi pot fi încurajare. Privirea celorlalţi te poate îmblânzi, iar doi ochi frumoşi care se apleacă asupra ta îţi pot contura universul în care viaţa ta îşi câştigă un nou sens.

Sunt priviri care eliberează atât privitorul, cât şi pe cel privit.

Avem nevoie de priviri în jurul nostru nu doar pentru a nu derapa, ci mai ales pentru a avea cu cine să împărtăsim lucrurile frumoase care ni se întâmplă. Atunci când gesturile nu ne aparţin întru totul (fiind împrumutate şi de cel care pe priveşte) întrăm în lumea darului unde contribuie şi cel care priveşte şi cel care este privit, unde se îmbogăţeşte şi cel care oferă şi cel care primeşte.

Doar atunci când se dăruieşte ceva, putem vorbi de win-win situation, doar atunci există valoare adăugată.
Ceea ce eu ofer transmite lucruri nu doar despre mine, cât și despre noi, iar bunătatea unui om se judecă după cantitatea de dar, după cantitatea de noi din gesturile sale.

Sunt poveşti care încep cu o singură pereche de ochi care privește o lume, însă cu siguranţă nicio poveste nu se termină cu o singură privire.

Foto: Tatu Mihai via brasov.orasulciteste.ro

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

14 thoughts on “Dacă li se aruncă privirea potrivită, oamenii pot deveni mai buni

  1. Roxana

    Intr-o lume a privirilor triste, deznadajduite, furioase, suspicioase, acuzatoare… a arata bunatate, compasiune, intelegere sau incredere ar putea parea gesturi lipsite de sens. Si totusi, o privire calda intr-un anume moment poate schimba un om. Merita incercat.

    Reply
  2. Alice

    Eu cred ca in momentul in care esti gata sa iti asumi privirile trebuie sa dai tot ce e mai bun din tine si, de asemenea, sa ii ajuti si pe ceilalti care te privesc sau pe care ii privesti.
    Ideea este sa fii autentic, indiferent daca privirile sunt dar sau presiune, sa crezi in ceea ce reprezinti, iar imaginea ta sa reflecte ceea ce esti cu adevarat, nu ceea ce pretinzi ca esti.
    Cand eul construit in spatiul public, fie el virtual, se suprapune eului autentic, atunci ai toate sansele sa faci lucruri frumoase 🙂

    Reply
  3. Misaki

    De multe ori scrii exact despre ce as vrea sa scriu si eu, numai ca nu m-as putea abtine sa nu-i dau o forma specifica mie 😀 Sa aruncam priviri frumoase, deci!

    Reply
  4. Ioana Io

    un gand superb!…insa priviri bune nu poti arunca decat daca, la randul tau, ti-a gasit echilibrul interior… asta iti permite sa fii altruist, sa fii generos cu ceilalti, sa te orientezi catre exterior stiind (fara macar sa-ncerci sa formulezi gandul asta asta) ca nu vei avea probleme daca lasi interiorul nesupravegheat, astfel incat sa pierzi linistea si bucuria 🙂

    Reply
  5. gabriela

    been there, done that, it didn’t work out. ce sens are sa mai fii de treaba cu oameni care nu stiu sa fie astfel? si nici nu vor sa invete:) suna bine in teorie, e mai greu cand procedezi astfel si primesti cu totul altceva decat ce oferi.

    Reply
  6. Pingback: Nu cred că există oameni dincolo de verbul “a dărui” | Adrian Ciubotaru

  7. Pingback: Cea mai importantă lecție învățată de la o femeie « Pandora's | Blog la feminin

  8. Pingback: Poți planta un copac în groapa săpată de altul pentru tine | Adrian Ciubotaru

  9. Pingback: Încrederea este mediul natural al fiecăruia dintre noi | Adrian Ciubotaru

  10. Iurie

    Noi toi ne afirmam pe contul altora, prin altii si pentru ei. Individualitatea se formeaza doar prin opozitie cu “restul”. Din momentul nasterii fiecare om este sub presiunea “nevoii” de afirmare. Afirmarea pentru majoritatea se prezinta drept superioritate fata de ceilalti. Societatea este structurata ierarhic si in aceasta ierarhie fiecare “expansioneaza” atit cit ii permit ceialalti. Capacitatea de a expansiona este vazuta drept caracteristica a puterii. Problema este ca in mediul subordonat legii competitiei prin putere se intelege “posibilitatea de a lua”. Intelegerea faptului ca eu ma afirm nu numai pentru mine, dar si pentru altii este rezultatul unui expercitiu spiritul continui.

    “O alta privire”, asa cum spuneti, “privirea darului” apare atunci cind omul intelege ca “puterea de a darui” este absoluta. Spre deosibire de puterea de a lua care este intotdeauna marginita, puterea de a da este nelimitata. Pina la urma este vorba despre acceptarea si iubirea lumii, mesajul care l-a adus Hristos si care s-a ratacit in cotidianul afectat de vanitate.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.