Nu cred că există oameni dincolo de verbul "a dărui"

25 Flares 25 Flares ×

33403_407862754957_674474957_4472660_4409686_n
Am crescut – acum n-o mai cred – cu imaginea omului rațional și egoist. Omul era prezentat drept o ființă rațională, mai presus de toate animalele, iar rațiunea era cel mai puternic diferențiator. Acum, rațiunea îmi pare ca o haină de sărbătoare pe care o purtăm rar, însă în toate pozele ne place să apărem îmbrăcați în ea.

Nu cred că rațiunea este o trăsătură determinantă a ființei umane, la fel cum nu mai cred că omul este o ființă egoistă în mod fundamental (cu toate nuanțele peiorative care decurg de aici).

Mă interesează mai puțin binomul egoism/altruism, cât mai ales observația că ființa umană este construită să se dezvolte cel mai mult atunci când dăruiește. Cu alte cuvinte, omul crește atunci când oferă, atunci când se oferă. Dacă vrei ca cineva drag de lângă tine să crească și să evolueze, creează-i contexte în care are șansa să ofere și să se ofere pe sine.

Dacă vrei să mă ajuți, dă-mi șansa să ofer.

Nu cred că există dezvoltare personală în afara acestui cadru al darului. Nu cred că există oameni dincolo de verbul a dărui.

Chiar și la nivelul minim al plăcerii, la nivelul minim al orgoliului, oamenilor le place mai mult să ofere decât să primească. Dacă a primi transmite semnalul social al unor lipsuri, a dărui ne oferă satisfacția de-a arăta celorlalți prea plinul resurselor noastre.

Deși generozitatea este unul dintre cele mai puternice semnale sociale, cred că ființa umană este generoasă chiar și atunci când gestul darului nu este validat social.

Orice poveste adevărată începe atunci când cineva dăruiește ceva altcuiva. Pe această structură se dezvoltă relațiile umane care ne îmbogățesc și doar în interiorul unor asemenea povești se nasc marile iubiri.

Foto: Stelian Pavalache

25 Flares Twitter 0 Facebook 25 25 Flares ×

11 thoughts on “Nu cred că există oameni dincolo de verbul "a dărui"

  1. Corydalis

    printr-un paradox, cred ca si omul altruist este cumva… egoist. “a darui” ii ofera acea satisfactie pe care nici o alta posesie nu o egaleaza. cred ca pana la urma, e fiecare cu egoismul lui, unii fiind mai egocentrici, altii, nu.

    referitor la “nu cred ca rațiunea este o trăsătură determinantă a ființei umane…” – un suport suplimentar al ideii il ofera si Damasio in “Eroarea lui Descartes”.

    cu bine,
    C.

    Reply
  2. Lumi

    exact, egoismul de a dărui, chiar şi din suflet, determină incapacitatea frecventă a celuilalt de a primi. cum remediem, prin urmare, acest lucru? cum putem să convingem un om să primească?

    Reply
  3. Andrei Rosca

    Stii ca sunt de acord cu ce zici (in articolul asta) in proportie destul de mare. Insa din punct de vedere al psihologiei, 90% din ce scrii mai sus este gresit. Noi, ca oameni, nu asa functionam.

    Mai mult decat atat, oamenii care se concentreaza pe a oferi si nu pe “a isi lua” de la altii lucrurile de care au nevoie sunt oameni care ajung sa aiba mai multe relatii adictive decat relatii sanatoase. Iar prin relatii inteleg atat relatii cu persoane de sex opus, cat si cu prieteni, familie.

    Intri in relatii (de orice fel) fiindca iti doresti sa iei lucruri. Asta nu inseamna “sa iei lucruri de care celalalt are nevoie si, deci, sa il faci sa se simta prost sau mai sarac”. Doar ca motivul pt care intri intr-o relatie de orice fel nu e niciodata “vreau sa il fac pe celalat fericit”.

    O faci fiindca vrei sa fii tu fericit. Oricat de anti-altruism ar suna, asa arata o relatie (mentala) sanatoasa cu tine. Exista egoisti care fac totul pt a le fi lor bine, fara sa le pese de altii, si exista egoisti care vor sa faca bine si sa ii bucure pe altii, fiindca asta ii face pe ei sa se simta mai bine, mai impliniti, mai importanti, mai oameni.

    Ambele sunt tipuri de egoism, insa doar unul dintre ele schimba lumea in bine.

    Reply
  4. Adrian Ciubotaru Post author

    Corydalis, tocmai din cauza acestui paradox am evitat să intru in discuțiile spinoase legate de egoism – altruism.

    Lumi, bună observație. Într-adevăr nu este ușor să primești (cel puțin pentru a primirea unui dar te costă și pe tine, te invită la reciprocitate, te responsabilizează).
    La fel ca în cazul sincerității, este o artă în modul cum oferi, la fel cum este o artă în modul cum accepți.

    Andrei, psihologia susține că oamenii caută să-și maximizeze gradul de plăcere experimentată. Eu am observat că plăcerea cea mai mare se întâmplă atunci dăruim.
    De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că atunci când dăruim se întămplă următoarele: crește stima de sine, primim confirmarea resurselor de care dispunem, proiectăm putere și generozitate în jurul nostru, obținem satisfacția ajutorului oferi uhui seamăn, obținem aprecierea celorlalți etc.
    În actul de-a dărui se întâlnesc și sunt împlinire multe nevoi ale ființei umane (de la nevoile de plăcere până la cele spirituale).

    Cum am spus, binomul egoism-altruism nu mă interesează. El este abia prima treaptă a problemei (de vreme ce eu fac bine, e clar că avem si altruism (bine) și egoism (eu).
    Când fac dragoste, ofer și primesc plăcere în același timp.

    Situaţia pare paradoxală doar din perspectivă rațională (care spune că de exemplu – conform principiului identităţii – A nu poate fi B sau “ori e A, ori e B”).
    Nu cred că oamenii care întră într-o relație pot fi analizați în funcție de o variantă simplistă (ori iau, ori dau), însă știu sigur că oamenii află mai devreme sau mai târziu că pentru a crește trebuie să înceapă prin a oferi.

    Reply
  5. Lumi

    Vin in sprijinul observatiei mele cu o melodie – <a href="http://www.youtube.com/watch?v=kXdsEUONZVY&quot; target"_blank"<recevoir/gregory lemarchal. nu stiu daca este vorba despre o arta, ci mai degraba despre o chestiune legata de orgoliu. nu neaparat devii indatorat sau responsabil atunci atunci cand trebuie sa primesti, ci mai degraba devii temator, pentru ca odata cu darul primesti o parte din cel care daruieste, darul vine insotit de o parte din sufletul celui care daruieste. iar asta sperie!
    mai spunea si mircea eliade ceva frumos in legatura cu asta: “Acesta este marele nostru pacat: ca nu ne e
    sete de mai mult, ca ne multumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atata spaima de ridicol. Nu numai ca nu dam cat ar trebui, dar luam cu mult mai putin decat ni se ofera.”
    ar iesi o dezbatere frumoasa pe acest subiect, “a primi”, dar bag de seama ca, referitor la articolul de mai sus, suntem un pic off-topic 🙂

    Reply
  6. eerynutza

    “omul crește atunci când oferă, atunci când se oferă” – – asta incercam sa ii spun unui prieten zilele trecute, in acea dupa-amiaza insorita in care i-am daruit un lucru atat de neinsemnat dpdv material, dar atat de grandios dpdv spiritual… El nu mi-a spus niciodata ca si-l doreste,insa eu am simtit asta.Insufletirea dumnezeiasca care s-a citit pe chipul lui atunci cand a primit acel lucru a fost pentru mine un combustibil din care mai ard si in prezent…

    Reply
  7. gim grecu

    Adi,

    esti muuult prea darnic cu aceasta calitate umana de a darui.
    Daca esti de acord cu principiul placerii, plusezi (la cacealma?? 🙂 ) ca o sursa de mare placere vine din a darui, daca dai oamenilor sansa sa/si dezvolte aceasta capacitate.
    Se prea poate, insa prima premisa care trebuie indeplinita ca toata ipoteza sa mearga (cea cu sansa) are putine sanse sa fie implinita.

    E ca si cum ai spune ca oamenilor le place sa fie buni, insa nu stiu asta pentru ca n/au avut ocazia.
    Teoretic e posibil, insa practica ne lasa in aceeasi lume lasa si mediocra de multa vreme.

    Nu vreau sa sune pesimist, incerc sa dau o vaga forma logica argumrtarii tale.

    Numai bine,
    Gim,
    Iasi

    Reply
  8. Alexandra Crăciun

    Apropo de ceea ce ai scris mai sus și de ceea ce s-a discutat prin comentarii cred că merită să scriu aici un paragraf ce seamnănă foarte mult cu ideea din articolul tău.

    ”În momente de apel la depășirea propriilor limite, multe persoane ies din starea lor de izolare convențională și se înalță spre o formă superioară de participare la soarta altora. […] În aceste momente, individul este smuls din starea de izolare narcisică și adus într-o stare de participare. El înțelege atunci că spațiul dintre oameni e o iluzie, că suntem toți uniți printr-o identitate urbană comună. În astfel de clipe ne putem înălța deasupra intereselor personale, pentru a participa la soarta noastră comună, la destinul nostru comun și a depăși sfera activităților noastre egoiste, obișnuite.” James Hollis

    Reply
  9. Sandra Z

    de fiecare data cand citesc articole care se intersecteaza foarte bine cu ce simt, desi nu am avut puterea sa le pun in cuvinte pana la momentul citirii, as vrea sa iti multumesc cumva, dar iar nu gasesc cuvintele necesare exprimarii a ceea ce simt. atunci, ma rezum la doar un MULTUMESC pentru altruism 🙂

    Reply
  10. Pingback: Generozitatea este un defect contemporan « Alina Constantinescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *