Cred că sunt în poziția multora dintre cei care citesc aici: de când am intrat la facultate, televizorul a fost o prezență sporadică în viața mea. În cazul meu, au trecut 9 ani în care aud – ca prin ceață – de vedete noi, de emisiuni noi, de circuri în direct, scandaluri și dezvăluiri. Am avut și am sentimentul că nu pierd nimic pentru că pot număra pe degete emisiunile care pot aduce valoare adaugată timpului pe care l-aș consuma uitându-mă la televizor.

Un rezultat ciudat – la care nu m-aș fi așteptat – al ascezei mele în ce privește televizorul este o sensibilitate crescută la ceea ce înseamnă prost gust. Mi-am format o iluzie optică responsabilă în mare parte de optimismul meu, iar când accidental privesc o știre sau o emisiune, reacțiile mele sunt alergice. Mi-am pierdut obișnuința, nu mai sunt călit. Dacă cineva m-ar obliga să privesc de la un capăt la altul Știrile de la ora 5, probabil moralul meu ar fi dărâmat pentru o bună vreme, căci mi s-ar părea incredibil ce-aș vedea.

Aș vrea să le spun celor care mă întreabă Continue reading →

Îmi este evident de mult timp că viața mea – a noastră – are o structură narativă (chiar şi acum în vacanţă!), iar ceea ce trăiesc eu acum se cheamă o intrigă cel puțin interesantă (dacă ar fi să mă gândesc la proverbul chinez), dar aceasta este o altă discuție.

Ceea ce mă intrigă de cele mai multe ori este senzația că nu sunt singurul povestitor, singurul făcător al propriei vieți și – în mod paradoxal – această observație, în loc să mă facă mai puțin responsabil (nu sunt singurul sofer de la volanul propriei mașini), mă face totuși mai înclinat către atenție și responsabilitate. Dacă nu sunt singur la volan şi nu-l cunosc pe celălalt, atunci viaţa mea nu se află doar în propriile mâini.

O mare parte din povestea mea nu este scrisă de mine şi – Slavă Domnului – nu mă plâng. Sunt uneori cel mai prost scenarist.

Sunt mai multe mâini care îmi construiesc propria poveste. Sunt mâinile strămoşilor mei, sunt mâinile acelor oameni care trăiau în peşteri şi le era frică de întuneric, sunt mâinile bunicilor, ale părinţilor, ale profesorilor, ale oamenilor pe care i-am cunoscut şi ale oamenilor pe care urmează să-i cunosc.

Port în mine ingrediente misterioase, iar senzaţia de alegere de multe ori se mută în altă parte. Senzaţia că o întâmplare mă alege, că  o pasiune sau o vocaţie se îndreaptă spre mine cu o viteză mai mare decât mă îndrept eu spre ele. Cineva a pus în mine lucruri încă înainte de-a mă naşte.

Dacă eu sunt o sumă de alegeri care se întâmplă indiferent dacă sunt sau nu de faţă, responsabilitatea mea se lărgeşte în loc să se îngusteze. Sunt responsabil şi de alegerile pe care nu le-am făcut, dar totuşi mă reprezintă.

Epoca mă reprezintă, ţara mă reprezintă, familia mă reprezintă, nu i-am ales eu, dar – din nou – responsabilitatea nu stă doar în actul alegerii. Responsabilitatea stă în asumare, iar uneori trebuie să ne asumăm şi alegerile altora, indiferent că se petrec acum sau au avut loc înainte de-a ne naşte.

A băga capul în nisip înseamnă iluzionarea că doar alegerile noastre ne privesc. Sunt alegeri la care nu am fost consultaţi, însă care ne implică personal şi pe care trebuie să ni le asumăm dacă dorim să creştem.

Probabil dorinţa de-a lăsa ceva în urma noastră îşi are rădăcinile în forţa acelor alegeri ni s-au întâmplat înainte de-a ne naşte, în faţa noastră.

Foto: allgoodthinks.tumblr.com

O altă întrebare pe care mi-o adresez atunci când privesc în urmă – sunt în vacanță și am timp de meditații! – este dacă am riscat îndeajuns. Am asociat întotdeauna valoarea adăugată cu capacitatea de-a-ți asuma riscuri încât dacă nu există urmă de risc, orice acțiune mi se pare banală.

La whist sunt unii jucători care au tendința să-și subliciteze cărțile, să joace la zero și să pice întotdeauna în picioare. A sublicita înseamnă a-ți bate joc de cărțile pe care le primești, a irosi ocazii și, la urma urmei, înseamnă lașitatea de a nu-ți asuma un leap of faith.

Uneori, a pica în picioare poate însemna că nu te-ai încercat destul pe tine însuți.

Teama de a nu pierde este mai mare decât dorința de-a câștiga, iar acest comportament se pare că este moștenit de la primate. Când e vorba să câștigăm mergem la sigur, iar când e vorba să pierdem preferăm să riscăm.

Pe de altă parte, sunt oameni care supralicitează, care riscă și care scot din cărțile primite mai mult decât valoarea lor intrinsecă. A scoate mai mult din cărțile primite diferențiază un bun jucător de un slab jucător.

Prima întrebare pe care mi-o pun atunci când sunt nemulțumit (de mine, de prieteni sau de lume, în general) este dacă am fost destul de generos. După acest pas, ştiu că orice proces interogativ se află de partea unei baricade a bunului simţ.

Generozitatea este un început sănătos de relație atât cu sine, cât și cu ceilalți.

E mai greu să fii bun decât inteligent. Trăim într-o epocă în care inteligenţa se banalizează prin număr, în timp ce generozitatea rămâne apanajul celor puţini. Dacă este mai greu să fii bun decât inteligent, de ce să ne oprim la cea mai uşoară staţie?

În adolescență, tot timpul meu însemna timp de lectură, timp pe care îl puteam dedica unei cărți, unui autor sau unei povești. Tot ce nu era timpul meu era vreme pierdută, iar cel mai mare mâncător de timp a fost şcoala. Lupta mea cu liceul presupunea să-i fur acestuia cât mai mult timp de lectură. Deşi stăteam în primul rând lângă perete, reuşeam totuşi să citesc în ore, în pauze sau în timpul tezelor.

În timp ce consideram liceul un mormânt pentru o adevărată personalitate, vacanţele mele de atunci erau adevărate programe de lectură. Acest absolutism cu privire la cărți s-a mai diluat în facultate unde am cunoscut oameni la fel de maniaci într-ale lecturii, însă centrul de greutate s-a mutat înspre scris, discuții filozofice și – pentru mine – experiențe… culturale.

Îmi aduc aminte cum profa de română ne îndemna adeseori să citim, să citim mult. Acum, căci mai târziu nu vom mai avea timp. Vom avea familii, copii, locuri de muncă. Adolescența mi se părea atunci –  cum mi se pare şi acum – o stare de grație în care, cu excepția școlii, ai tot timpul să citești. În timpul facultății, bucuria lecturii era îmbogățită de cele trei-patru biblioteci la care aveam acces și era umbrită de lipsa banilor. Aveam un coleg de facultate care evita librăriile pentru că nu avea bani să cumpere toate cărțile, iar situația aceasta îi făcea rău (fizic și psihic).

Mai târziu, am aflat că există o situaţie şi mai frustrantă: să ai bani de cărţi, dar să nu ai timp să le citeşti. Am trăit șase ani în această situație și-mi aduc aminte – vagă consolare! – de un concediu pe care mi l-am petrecut în casă recitind Frații Karamazov.

În acei ani încorsetați în joburi oarecare, visul meu devenise să am timp. Să am timpul meu, să am timp să citesc, să am timp să călătoresc, să am timp să-mi port propriile bătălii. Nu ale firmei, nu ale șefilor. Problema nu erau șefii sau firmele, cât mai ales eu însumi. Nu cred că se poate înţelege cu adevărat cât de multă energie – şi timp! – se consumă făcând ceea ce nu-ţi place, făcând ceva de care nu eşti pasionat.

Miza devenise nu doar să am timp să citesc, cât mai ales să am timp să fac ce-mi place, să am timp să descopăr ce-mi place. Când nu faci ceea ce-ţi place, sufletul ţi se împuţinează.

În ultimii ani am încercat de două ori să sparg acest cerc vicios (prin demisii), iar ultima dată – a trecut un an de atunci – mi-a ieșit. Să am timp pentru mine, pentru pasiunile şi pentru bătăliile mele nu mai este un deziderat, este un vis pe care-l trăiesc acum.

Când faci ceea ce-ți place, viața ți se dilată.

Pentru mine, lectura sau orice altă pasiune înseamnă a câştiga timp, a avea șansa mai multor vieți condensate într-una singură. A face ceea ce-ți place implică – sau ar trebui să implice de la un moment încolo – și a câștiga bani de pe urma pasiunilor tale. Într-un articol viitor voi scrie despre responsabilitatea de a câștiga bani făcând ceea ce-ți place și cum această rigoare poate contribui la a deveni mai bun în ceea ce faci.

Când faci ceea ce-ți place, dai dreptate la ceea ce ai mai bun în tine, iar a fi nedrept cu tine însuți este considerat un păcat mai peste tot.

Foto: Cătălin Georgescu

Am o toleranță mică la știrile negative. Sunt perioade întregi în care evit știrile pentru potențialul lor de a-mi bruia optimismul și a-mi strica pofta de muncă. Nu doresc ca inundațiile, tranșele FMI, sinuciderea Mădălinei Manole, pozițiile guvernului Boc să-mi regleze starea cu care îmi așez capul pe pernă înainte de somn.

Nu doresc ca Dan Diaconescu să aibă un cuvânt de spus cu privire la încrederea mea în destinele unui popor și nu vreau ca problema brandului de țară să-mi încarce prea mult memoria și preocupările.

Mi-aș dori să uit că sunt român sub acea aura peiorativă propagată peste tot (românii sunt așa și pe dincolo…), la fel cum nu doresc să-mi amintesc că trăiesc în România cea care… păcat că-i locuită.

Îmi doresc banalitatea faptului de-a fi român, fără problematizări excesive și fără scenografii dramatice. Un englez nu se problematizează pe sine în călătoriile sale în străinătate, la fel cum un francez nu se justifică pe sine cu ardoare în fața oricărui străin.

Să nu fiu înțeles greșit, sunt mândru că sunt român, însă consider că tușele groase sunt dăunătoare chiar și în acest aspect.
Îmi doresc banalitatea de-a fi român la fel cum un șofer bun își menține propria bandă într-o curbă. Nu știe că a făcut un lucru măreț, nu primește aplauze, însă gestul lui contribuie la normalitatea traficului.

Îmi displac văicărerile de orice fel, la fel cum disprețuiesc bucuria ridicolă în fața a oricărei mici victorii (e românaș de-al nostru…). Haideți să nu mai pupăm sufocant fiecare olimpic internațional de parcă performanța sa este un lucru atât de neînchipuit.

Haideți să ne obișnuim cu victoriile medii și să țintim spre cele mari. Haideți să ne comportăm ca și cum e firesc să câștigăm, ca și cum e firesc să avem rezultate. Si – mai ales! – haideți să asociem fiecare victorie cu munca, disciplina și perseverența. Să nu mai presupunem că rezultatele bune se datorează conjuncturii favorabile sau milei zeilor care și-au întors fața către români.

Îmi doresc banalitatea priveliștii a cuiva care ia o hârtie de pe jos și pune la coș, la fel cum îmi doresc normalitatea celor care stau pe partea dreaptă pe scările rulante.

Proslăvim de zeci de ani tinerii olimpici, însă uităm că premiile Nobel tot ei le iau. Pompăm PR în fiecare puști genial, însă ne lipsește o medie sănătoasă, niște instituții sănătoase și niște reflexe sănătoase.

Nu știu dacă suntem blestemați sau binecuvântați și nici nu mă interesează. Oricum am fi, nu vreau să trăiesc fiecare zi cu această nedumerire.
Oricât ar părea de dur și cinic, avem în această viață treburi mai importante decât aceea de-a fi români până la capăt și cu orice prilej.

Sâmbătă după-amiaza, în timp ce eram întins în piața de la Turnul lui Ștefan din Piatra Neamț, am simţit deodată la modul cel mai concret liniștea din jurul meu. După cele câteva ore de somn înainte de plecare, după gălăgia veselă de pe drum, după ce ne-am cazat, după ce-am cărat cărțile, după ce le-am lipit și le-am pus semne de carte, după toată agitația, când a inceput Lecturi Urbane Piatra Neamț, am început să aud liniștea din jurul meu.
Oamenii din jur citeau pe bănci, pe jos sau pe iarbă, iar totul se întâmpla în acea liniște străpunsă din când în cand de zgomotul unui skateboard.

Totul părea neverosimil şi mi se părea necrezut norocul ca 19 bloggeri să plece din București pentru a citi și a oferi cărți în Piatra Neamt. Şi toate acestea cu ajutorul reconfortant al unor sponsori ca Petrom și Paralela 45 şi prin intermedierea prietenului Bobby Voicu.

Plecasem la 7 dimineaţa din parcarea de lângă Ateneu, unii dintre noi erau nedormiţi, alţii nu, iar pe drum microbuzul părea că poartă cu el râsetele, glumele, poveştile şi lecturile noastre (unii citeau numărul #3 din Decât o Revistă), iar Dragoş citea Alice în Ţara Minunilor.
Pe drum, am luat-o pe Claudia din Bacău (mai ţineţi minte?) şi astfel am revăzut Piatra Neamţ după mai bine 8 ani.

Unii dintre noi am fost cazaţi la Hotelul Ceahlău (prin Paralela45) – îi mulţumesc lui Victor Caraş că ne-a sunat prompt să ne întrebe dacă totul e bine, iar alţii am fost cazaţi la nişte tabere (prin intermedierea Primăriei Piatra Neamţ).

Eram întins, citeam despre filozofia open source şi simţeam liniştea. Dacă aş fi ridicat privirea, i-aş fi văzut Anne-Marie, Toma si Tudor (responsabilii din partea locului) alergând de colo colo, vorbind cu voluntarii, oferind cărţi, vorbind cu presa, stresându-se să iasă totul cât mai bine. Aş fi văzut-o pe Cristina de la Realitatea vorbind cu tinerii, aş fi văzut acei părinţi care ne-au încurajat venind să citească alături de noi, aş fi văzut acea familie din Bacău dornică să ne doneze cărţi şi aş fi admirat-o pe Petra răsfoind o carte despre Nero.

Dacă aş fi continuat să mă uit în jur în acea linişte magică, l-aş fi văzut pe Marian oferind o carte unei mirese (şi nu orice carte!), i-aş fi surprins pe Gogu Kaizer şi pe Miruna citind cuminţi.

A fost bine la Lecturi Urbane în Piatra Neamţ. În ciuda orei caniculare, s-au strâns în jur de 100 de oameni şi s-au oferit mai mult de 200 de cărţi. A fost un eveniment care mi-a adus aminte ce norocos sunt să cunosc asemenea oameni, să trăiesc asemenea timpuri.

Păstrez amintirea acelui bătrân de pe bancă cu care am discutat despre Nicolae Iorga şi care mi-a recitat o strofă din ultima poezie scrisă de marele cărturar şi căruia i-am oferit două cărţi de Emil Brumaru.
M-am bucurat s-o revăd pe Cristiana Moisescu (de loc din Piatra) după acel flatant interviu pe care mi l-a luat în primăvară.

Dincolo de Lecturi Urbane Piatra Neamţ, excursia a fost de poveste. Cu telegondola (unde – spre amuzamentul celorlalţi – frica de înălţime mi s-a reactivat), cu plimbări nocturne, cu mersul la ştrand, cu Cheile Bicazului şi Lacul Roşu, cu o oprire afectivă în Moineşti, cu stresul meu (“haideţi că întârziem”), cu mulţumirile mele către toţi (mai ales către Cristiana, Andreea şi Ileana) şi cu bucuria de-a fi contemporan cu oameni atât de faini.

A fost – cu 19 participanţi – cel mai mare “blogtrip” #prinromania şi mă bucur că ne-a ieşit bine. Îmi doresc să repetăm această poveste, să mergem prin orașele care citesc, să cunoaștem oameni frumoși și acea parte din Românie care se implică și care dăruiește.

Luni seara, ne-am revăzut mulţi dintre noi – cei care am fost la Piatra – la Cărtureşti, la expoziţia lui Stelian Pavalache (un prieten căruia Lecturi Urbane îî datorează multe), iar când cineva a întrebat ce se întâmplă aici, Andreea i-a răspuns ca de la sine:
“Lecturi Urbane Piatra Neamţ!”

Video: Alex Negrea

Au scris: Claudia Tocilă, Andreea Burlacu, Miruna Siminel, Cristiana Andrei, Gogu Kaizer, Ileana Ghiță, Marian Vulpe, Dragoş Butuzea, Alina Constantinescu, Andrei Basoc (Andu), Anne-Marie, Lumea Mare, Cristina Hurdubaia, Alexandru Negrea, Gabi Macovei, Toma Nicolau.

Foto: Cătălin Georgescu, Alex Farca, Cristina Hurdubaia.

Aș putea să număr pe degete – din păcate – ocaziile în care o parte din echipa Lecturi Urbane din București s-a deplasat la o ediție locală. A fost povestea de la Brașov, apoi cea de la Bacău (la ambele am lipsit motivat de Madrid şi Blogaria), însă am avut norocul să  particip la Lecturi Urbane Sibiu şi la Lecturi Urbane Câmpina.

Ideea este ca în timp să ajungem în toate oraşele unde se întâmplă Lecturi Urbane.

În acest week-end mergem la Piatra Neamţ într-o excursie nebunească #prinromania. O gaşcă de bloggeri pleacă din Bucureşti pentru a citi şi a oferi cărţi la Lecturi Urbane Piatra Neamţ.

Această excursie de două zile n-ar fi fost posibilă dacă Paralela 45 şi Primăria Piatra Neamţ nu ne-ar fi oferit locuri de cazare. De asemenea, pentru această deplasare Petrom ne-a ajutat enorm cu sponsorizare şi a făcut-o în momentul oportun.
Pentru acestea îi sunt dator lui Bobby încât am putea numi toată povestea Lecturi Urbane Trip by Bobby Voicu.

Ne aşteaptă un week-end magic – ştiu că Anne-Marie şi Toma s-au dat peste cap să ni-l ofere – și avem alături de noi o gaşcă pe cinste: Miruna Siminel, Ileana Ghiţă, Andreea Burlacu, Alina Constantinescu, Claudia Tocilă, Cristiana Andrei, Roxana Farca şi Alex Farca (împreună cu Petra, fetiţa lor de 7 ani) Alex Negrea, Gogu Kaizer, Gabi Macovei, Dragoş Butuzea, Andrei Basoc (Andu), Marian Vulupe, Cristina Hurdubaia şi Cătălin Georgescu.

De asemenea, prietenii de la Decât o revistă ne-au oferit 20 de exemplare din ultimul număr pentru a le citi pe drum şi pentru a le oferi la Lecturi Urbane în Piatra Neamţ.

Pe lângă sesiunea de promovare a lecturii, avem în program o vizită la Barajul Izvorul Muntelui, o plimbare cu celebra telegondolă, o ieșire la ștrand, îar la drumul de întoarcere vom face o oprire în Moinești, un mic oraș pitoresc.