În adolescență, tot timpul meu însemna timp de lectură, timp pe care îl puteam dedica unei cărți, unui autor sau unei povești. Tot ce nu era timpul meu era vreme pierdută, iar cel mai mare mâncător de timp a fost şcoala. Lupta mea cu liceul presupunea să-i fur acestuia cât mai mult timp de lectură. Deşi stăteam în primul rând lângă perete, reuşeam totuşi să citesc în ore, în pauze sau în timpul tezelor.

În timp ce consideram liceul un mormânt pentru o adevărată personalitate, vacanţele mele de atunci erau adevărate programe de lectură. Acest absolutism cu privire la cărți s-a mai diluat în facultate unde am cunoscut oameni la fel de maniaci într-ale lecturii, însă centrul de greutate s-a mutat înspre scris, discuții filozofice și – pentru mine – experiențe… culturale.

Îmi aduc aminte cum profa de română ne îndemna adeseori să citim, să citim mult. Acum, căci mai târziu nu vom mai avea timp. Vom avea familii, copii, locuri de muncă. Adolescența mi se părea atunci –  cum mi se pare şi acum – o stare de grație în care, cu excepția școlii, ai tot timpul să citești. În timpul facultății, bucuria lecturii era îmbogățită de cele trei-patru biblioteci la care aveam acces și era umbrită de lipsa banilor. Aveam un coleg de facultate care evita librăriile pentru că nu avea bani să cumpere toate cărțile, iar situația aceasta îi făcea rău (fizic și psihic).

Mai târziu, am aflat că există o situaţie şi mai frustrantă: să ai bani de cărţi, dar să nu ai timp să le citeşti. Am trăit șase ani în această situație și-mi aduc aminte – vagă consolare! – de un concediu pe care mi l-am petrecut în casă recitind Frații Karamazov.

În acei ani încorsetați în joburi oarecare, visul meu devenise să am timp. Să am timpul meu, să am timp să citesc, să am timp să călătoresc, să am timp să-mi port propriile bătălii. Nu ale firmei, nu ale șefilor. Problema nu erau șefii sau firmele, cât mai ales eu însumi. Nu cred că se poate înţelege cu adevărat cât de multă energie – şi timp! – se consumă făcând ceea ce nu-ţi place, făcând ceva de care nu eşti pasionat.

Miza devenise nu doar să am timp să citesc, cât mai ales să am timp să fac ce-mi place, să am timp să descopăr ce-mi place. Când nu faci ceea ce-ţi place, sufletul ţi se împuţinează.

În ultimii ani am încercat de două ori să sparg acest cerc vicios (prin demisii), iar ultima dată – a trecut un an de atunci – mi-a ieșit. Să am timp pentru mine, pentru pasiunile şi pentru bătăliile mele nu mai este un deziderat, este un vis pe care-l trăiesc acum.

Când faci ceea ce-ți place, viața ți se dilată.

Pentru mine, lectura sau orice altă pasiune înseamnă a câştiga timp, a avea șansa mai multor vieți condensate într-una singură. A face ceea ce-ți place implică – sau ar trebui să implice de la un moment încolo – și a câștiga bani de pe urma pasiunilor tale. Într-un articol viitor voi scrie despre responsabilitatea de a câștiga bani făcând ceea ce-ți place și cum această rigoare poate contribui la a deveni mai bun în ceea ce faci.

Când faci ceea ce-ți place, dai dreptate la ceea ce ai mai bun în tine, iar a fi nedrept cu tine însuți este considerat un păcat mai peste tot.

Foto: Cătălin Georgescu