Citisem în Maimuța goală că omul este singura primată care și-a prelungit curiozitatea dincolo de granițele copilăriei. Cimpanzeii, de exemplu, sunt curioși, jucăuși și inovativi doar câțiva ani, în timpul tinereții, însă odată cu maturizarea, cantitatea de nou învățată scade dramatic.

În schimb, cu aproximativ 25 de ani în mod oficial, omul îi este rezervată cea mai lungă perioadă ludică, cea mai lungă copilărie. Mai mult, curiozitatea și jocul nu se opresc o dată cu maturitatea, iar aceasta ar fi unul din motivele evoluției speciei umane. Astfel apar inovațiile și creațiile culturale.

Maimuțele sau leii nu au o copilărie prelungită pentru că imediat sunt supuse presiunii supraviețuirii, iar grija părinților nu este atât de extinsă (ca timp și ca profunzime) ca în cazul omului. O dată cu ajungerea la anii maturității capacitatea de învățare stagnează în mod structural pentru că mediul în care trăiesc este unul stabil, iar provocările pentru adăpost și hrană comportă în mare parte aceleași tipare pe care le aveau și maimuțele și leii de acum mii de ani.

În cazul omului, lucrurile nu sunt atât de simple. Oamenii au o copilărie prelungită pentru că au foarte multe de învățat despre lumea în care se nasc, pentru părinții au grijă de ei pe termen lung și pentru că nevoile primare nu sunt singura lor miză.

În plus, omul este o ființă care trăiește într-un mediu schimbător, fluid și complex, iar procesul de învățare este unul pe măsură. Dacă la începutul vieții învățăm despre lumea în care ne-au adus părinții, treptat învățăm despre lumea noastră, cea la care participăm ca persoane adulte, cea pe care încercăm să o modelăm după chipul nostru.

Pentru a face faţă provocărilor constante ale unei lumi din ce în ce mai complexe, schimbătoare şi în care a fost aruncat, omul este obligat să rămână fidel copilului curios, receptiv şi creativ din el însuşi. Mai mult decât atât, omul este animalul care poate suporta cea mai mare cantitate de incertitudine. Uneori însă, când cantitatea de incertitudine – implicit disconfort – este prea mare, ajungem să ne comportăm ca nişte animale încolţite şi ne reactivăm structuri mai vechi ale psihicului.

Omul este fiinţa cu cea mai mare cantitate de improvizaţie din viaţa sa. Improvizația este acea situație unde ai nevoie de spontaneitate, creativitate și curaj și – cum toate acestea sunt atribute ale jocului – este de înțeles de ce omul și-a găsit forța interioară tocmai din prelungirea îndrâzneață a copilăriei sale.

Majoritatea oamenilor sunt în situații intermediare în viața lor. Toți suntem pe propriile drumuri, între destinație și punctul de plecare. Cei mai mulți judecăm oamenii după punctul lor de plecare, însă puțini sunt aceia care se interesează de mizele celor din jurul lor.

Dacă miza mea este să ajung în primii cinci într-o cursă și ajung pe locul patru, atunci – cunoscându-mi miza – poți spune că mă simt ca un învingător, dacă nu, vei presupune că sunt un înfrânt.

Dacă îți asumi că oamenii din jurul tău sunt în situații intermediare, nu numai că te vei feri de orice judecată definitivă, dar te va interesa și miza, visul, idealul celui de lângă tine.

Mulți oameni nu-și comunică destinația dorită – îți aduci aminte cum unii jucători de biliard anunță, înainte de lovitură,  unde își doresc să bage bila? – din teama de a nu fi judecați și din teama expunerii propriei vulnerabilități (în idealurile proprii – la fel ca în cazul mulțumirii – ne dezvăluim propriile puncte sensibile).

Indiferent ce fac, indiferent ce gândesc, nimic nu este bătut în cuie când este vorba de oameni. Oamenii se pot schimba atât în bine, cât și în rău, indiferent de punctul lor de plecare. Dar dacă le cunoști mizele și idealurile, poți fi mai aproape de cunoașterea celui de lângă tine, la fel cum poți să-l ajuți mai eficient.

Prea mulți oameni își comunică propriile frustrări (frustrările au o anumită capacitate de autovalidare) și prea puțini îndrăznesc să exprime ceea ce-și doresc, unde vor să ajungă și cum ceilalți îi pot ajuta pe drumul lor.

Închei cu o idee implicită în multe filozofii de viață, însă e o idee pe care simt nevoia să mi-o transmit regulat în anumite situații existențiale. A fi tu însuți este efectul unui act de îndrăzneală. Nu este rezultatul unui proces de conștientizare, proces căruia i se acordă o importanță exagerată de vreme ce nu toți cei care devin conștienți de o situație se străduiesc să o remedieze, să o schimbe.

Mai mult decât a fi noi înșine, trebuie să îndrăznim să fim noi înșine, să ne acceptăm și să ne încercăm chiar și la granițelele propriilor temeri, căci rareori s-a întâmplat vreodată ca această îndrăzneală să nu rămână recompensată.

În ultimele săptămâni, mai multe femei – printre care Roxana Radu, Anca Bundaru, Corina Georgescu şi Tara Duveanu – s-au tuns scurt pentru o cauză umanitară. Un misterios domn G. le-a dat fiecăreia 2000 de euro pentru a fi donați unei cauze nobile.

Mi-a plăcut “campania” pentru se mulează perfect pe o idee care îmi este foarte dragă: mai întâi trebuie să schimbi ceva la tine însuți pentru a putea încerca apoi să schimbi ceva în jurul tău.

Discret, elegant, tăcut, peste 40 de ani, foarte ocupat. E tot ceea ce ştim despre domnul G, anonimul care a convins nouă femei să se tundă aproape la chelie. A donat fiecăreia câte 2.000 de euro, iar banii au ajuns mai departe la suferinzi şi la bolnavi.

“Să mă tund zero, să nu mă tund zero? M-aş tunde doar dacă îmi cumpără careva părul, să donez banii unei cauze”, lansa o idee tânăra Roxana Radu pe blogul ei, în iunie.

Citeşte restul articolului în Gandul

Foto: Victor Vido

În toată explozia de optimism care de multe ori mă înconjoară, mă izbesc uneori de situații care-mi transmit mesajul că mai este mult până departe.

Ies de la metrou și-n drumul meu către scările rulante, mă depășeste, sprintând ultimii metri, o mamă corpolentă cu copilul (elev în primele clase primare) ei de mână. Scările erau libere, am presupus că se grăbeau, însă m-am înșelat. Distinsa mamă s-a postat pe sensul de urcare, cu copilul în dreapta, iar la atenționarea mea n-a dorit să-mi facă loc să trec.

I-am explicat că există niște reguli care sunt semnalizate (nu întotdeauna suficient de vizibil) și că în mod normal se stă pe partea dreaptă și se circulă pe partea stângă. Mi-a explicat – complexându-mi politețea inițială – că, dacă doresc să circul pe scrări, să le folosesc pe cele clasice. Pe scările rulante se stă.

I-am spus că există niște reguli totuși cu un scop, copilul s-a întors nedumerit către mine și m-am trezit în postura ingrată de a-i explica micului elev – de față cu mama lui  – care este situația cu scările rulante. Doamna a încheiat discuția accentuându-mi că dumneai își face propriile reguli după cum e mai bine, nu după cum îi taie capul (după cum îi sugerasem).

Dacă aș fi citit întâmplarea pe un alt blog, n-aș fi crezut-o și m-ar fi iritat. Încă o poveste tristă, încă o lamentație! Sunt unii oameni care parcă sunt predispuși să li se întâmple nedreptăți (să li se fure bicicleta din scara blocului, să plătească amenzi abuzive), să vadă nesimțiri (cum oamenii aruncă gunoi pe geamul mașinii), sunt sătul de asemenea povești. Toți știm că e o stare jalnică stare de fapt, iar accentuarea ei este dezolantă și inhibantă, hai să schimbăm ceva etc.

Există o alergie la reguli la mulți dintre români care își asumă acceptarea unei reguli ca o umilință, ca o fraierire. Uneori parcă îți vine să-i înțelegi de vreme ce trăim în mijlocul unui discurs strâmb despre propria țară, despre cum nimic nu merge și astfel a asculta de reguli ar însemna, nu-i așa, să te lași păcălit. Dacă toate lucrurile sunt strâmbe, singura soluție ar fi ocolirea lor și încălcarea regulilor în propriul stil al descurcărelii.

Lucrurile nu stau totuși astfel. Nu tot ce este în jurul nostru este strâmb, Romania nu este ultima țară, iar unele lucruri – e drept, firave – sunt așezate bine pe aceste meleaguri, iar pentru aceste lucruri merită să respectăm reguli și să atragem atenția ori de câte ori acestea sunt încălcate.

Personal, în ultimele săptămâni, am fost în vacanță de Lecturi Urbane, însă am urmărit cum starea de spirit se propagă și cum din ce în ce mai multe orașe se alătură în povestea unui proiect de succes.

Zilele trecute, după lunga absență, m-am revăzut cu echipa, am selectat cărțile donate de-a lungul verii (de dăruit în cadrul evenimentelor, manuale pentru studenți, de dus la reciclat) și am pus la cale următoarele evenimente în București (pentru că știm că mulți așteaptă să revenim).

În timp ce capitala a fost în vacanță, orașele din țară n-au stat locului și s-au pus pe treabă, unul după altul.

Îmi aduc aminte de povestea de astă-vară trăită la Lecturi Urbane Câmpina și mă gândesc căt de norocoși suntem că avem asemenea tineri. Săptămâna trecută, aceiași copii – mai responsabili social decât mulți adulți – au pus la cale o a doua ediție specială de Lecturi Urbane în Câmpina. Au citit în parc pe 17 septembrie, iar pe 18 septembrie au inaugurat un spațiu de lectură într-o cofetărie având ca invitat de onoare pe Alice Năstase (pe care nici chiar noi, cei din București, n-am îndrăznit s-o invităm).
I-am cunoscut pe Cosmin, Corina, Ioana, Bianca și toți ceilalți și știu că pun mult suflet în tot ceea ce fac acolo și sunt conștienți de exemplul pe care îl oferă celorlalți tineri și contribuția lor la binele comunității.

La Arad am cunoscut astă-vară niște oameni absolut minunați. Cristina, Daniel, Adrian și toată gașca arădeană au pus la cale Lecturi Urbane Arad și sunt foarte activi. Au lansat prinarad.info, s-au dus la Lecturi Urbane Lipova, iar Daniel are acum propria emisiune și una dintre ediții – vezi video – au dedicat-o Lecturilor Urbane.

Între timp, au apărut noi orașe pe harta României care crește prin lectură și povestea este abia la început. Cei din Vălenii de Munte au citit și – după cum spun – s-au bucurat făcând asta. La Lipova au cântat, s-au jucat și au citit, după cum am citit pe dubluq.ro. La Drăgășani au citit recent în cadrul celei de-a doua ediții locale de Lecturi Urbane, iar dacă te gândești la desfăsurarea de forțe și de entuziasm pe care o fac puștii de acolo, îți este imposibil să nu te gândești la un viitor mai bun pentru noi această țară.
Mediaş a fost pus pe hartă de Daniela Toma şi a citit până acum în cadrul a două ediţii de Lecturi Urbane.
Și să nu mai spun de Tecuciul Gabrielei care e pusă pe fapte mari și despre care vom mai auzi de bine în viitor!

Craiova revine cu a doua ediție, la Onești, Zalău și Buzău au început pregătirile pentru Lecturi Urbane, iar pentru Bacău, Claudia Tocilă deja a început să se streseze în felul ei sufletist.

Dragoș Butuzea ni s-a alăturat și a început să recomande cărti – cine altcineva ar fi fost mai potrivit? –  pentru orasulciteste.ro (site care va suporta în curând o schimbare vizuală de zile mari).

Există o Românie tânără care nu s-a născut înfrântă, care vine din urmă pusă pe fapte mari și care merge înainte pe un drum mai responsabil decât cel pe care l-a moștenit și când spune acestea nu mă gândesc doar la Lecturi Urbane, cât și la Let’s Do It, Romania! și la multe alte proiecte de implicare socială care, cu timpul, vor schimba chipul obosit unei țări.

poza este luată din albumul de la Lecturi Urbane Câmpina

În mare parte, civilizația actuală este un imens sistem de bruiaj. Lumea se micșorează și devine plată, timpul se accelerează și viteza dăunează poveștilor, devenim mai inteligenți (nu neapărat mai înțelepți!), comunicăm mai bine, însă în același timp bruiajul este din ce în ce mai puternic. Dacă din ce în ce mai mulți oameni au început să aibă microfoane pentru prezența lor (de exemplu, prin social media), în mod firesc microfonia este în floare.

Există culturi diferite, ritmuri diferite, mize diferite. Totul se întâmplă în cadrul unei orchestre cu instrumente neacordate și instrumentiști necontemporani unul cu altul, iar rezultatul nu este un concert cu o muzică specifică, ci o imens sistem de bruiaj cu microfoniile aferente.

În mijlocul acestui vacarm, tu ai o singură monedă de schimb: propria ta atenție după care toți aleargă. Totul din jur se zbate pentru atenția noastră. Internetul, comentatorii de pe blog, prietenii de pe Facebook, cei pe care-i urmăreşti pe twitter, reclamele, prietenii, clienții, iubita şi părinţii. Toți caută să îți devină memorabili.

Dincolo de acest vacarm, noi trebuie să facem diferenţa între maculatură şi lucrurile cu adevărat valoroase, între mitomanii şi adevăratele poveşti, între microfonie şi adevărata muzică, între junk şi stil, între fast food şi lucrurile care te hrănesc cu adevărat.
Scriu toate acestea pentru că majoritatea oamenilor nu sunt în mod real atenţi la ceea ce trăiesc şi mai ales nu-şi aud propria muzică interioară. Majoritatea oamenilor se mişcă – cuplaţi la pilotul automat – pe nişte autostrăzi socio-afective constituite din joburi, familii, prietenii şi reţele sociale.

Puţine lucruri din cultura noastră ne învaţă cum să devenim mai atenţi la ceea ce trăim (îmi vine în minte buddhismul) şi mai ales cum să facem diferenţa între muzică şi microfonie. Puţine lucruri din ceea ce trăim ne învaţă ce este acela discernământ.

Discernământul este acea calitate care ne permite să extragem sens (sensul este moneda de schimb a dezvoltării personale) din ceea ce trăim. Discernământul (calitatea de-a vedea semnele din jur) poate face diferenţa între o poveste şi o notă de subsol.

În ciuda acestui bruiaj general, sunt oameni care reușesc să-și compună propria muzică interioară, care văd propriile semne şi visează atenţi şi deschişi la propriul drum. A fi atent înseamnă a prețui cu adevărat timpul pe care îl petreci aici.

Cât din ceea ce trăiești îți oferă o poveste? Câte zile trăite îți oferă la finalul lor sentimentul că s-au întâmplat pentru dezvoltarea ta? Câți din oamenii din jurul tău îţi dau senzația că i-ai întâlnit la momentul potrivit în drumul tău?

Toți ne dorim să trăim vieți semnificative, să simțim că ceea ce trăim ne împlinește și, mai presus de toate, să simțim că producem o diferență în jurul nostru.
Toate aceste se întâmplă atunci când ne trăim propria viață, iar nu pe a altora și, mai ales, atunci când suntem atenți la ceea ce trăim.

Cred că viața este un imens mecanism pedagogic și multe din evenimentele pe care le trăim au rol de învățare. Cu cât trăim mai multe evenimente semnificative, cu atât simțim că viața noastră este pe drumul cel bun și ne reprezintă.

Unul din modalitățile prin care viața ne trage de mânecă și ne transmite mesaje sunt concidențele semnificative. Jung le numea sincronicități, iar dacă suntem atenți la ele, observăm cum lucrurile, oamenii și evenimentele se aranjează în jurul nostru chiar în modul în care noi putem trage învățăminte și evolua.

Coincidențele semnificative sunt acele șiruri de întâmplări care se potrivesc de minune cu traseul nostru spiritual asumat și care ne îndreaptă înspre împlinirea viselor noastre.

În ultimele săptămâni, coincidențele s-au ținut scai mine și nu cred că s-au înmulțit, ci doar că am devenit puțin mai atent și-am reușit să le observ. Evenimentele exterioare s-au potrivit de minune cu evenimentele interioare, iar rezultatul s-a produs în noi schimbări, noi priorități și noi prilejuri de dezvoltare.

Nu cred că voi înceta vreodată să mă minunez cum viața le aranjează pe toate fix pe potriva noastră (dovadă că Universul nu este incoerent și că principiul antropic este o asumpție care merită riscată).

Lumea este un camuflaj care uneori este spart de coincidențe pline de sens.

* O vorbă spune că nu sunt interesanți decât oamenii care ascund mai mult decât arată. De la un anumit nivel, toţi ascundem mai mult decât arătăm, însă dacă faci câţiva paşi mai departe, realizezi că ascunzi mult tocmai pentru că arăţi mult.
Cineva mă întreba recent pe Facebook – unde, de la un timp, mă simt mai în largul meu decât pe twitter – dacă îmi este cunoscut cuvântul “personal” sau “privat” de vreme ce comunic atât de multe, scriu atât de mult și mă dezgolesc cu atâta ardoare.

* Când dăruieşti mult – există o mare cantitate de dar în orice activitate prodigioasă – resursele interioare în loc să scadă, cresc şi încet-încet schimbă peisajul intim al unui om.

* Mă preocupă problematica darului încă de la primele lecturi, însă abia recent am realizat că a fi în dar înseamnă a fi tu însuți. Ești cel mai aproape de centrul ființei tale atunci când dăruiești. A fi în dar este mai important decât a fi în adevăr.

* Deși am renunțat la filozofie și-am devenit în ultimul timp mai activ(ist), nu-mi pot reprima acest filon autoanalitic și nu-mi pot abține întotdeauna un anumit tip de limbaj (pe care mulți în consideră inutil de prețios) prin care îmi filtrez emoțiile și gândurile. Nu stau să-mi analizez fiecare umbră a fiecărui gând, însă caut a mă cunoaște și a mă desfășura pe mine însumi în toate posibilitățile și în toate avatarurile posibile.

* Uneori – tocmai pentru că mă regăsesc atât de cerebral și puțin empatic – mi se pare că am inteligența emoțională a unei gâște.

* De vreme ce viața mea erotică preocupă pe mulți, țin să aduc o oază de liniste în viețile unora și să precizez că fac mai puțin sex decât cred cei care-mi invidiază presupusul succes la femei și mai mult sex decât cred ceilalți.

* Cu siguranță – un secret și un paradox pe care mulți adolescenți de 30 de ani nu l-au aflat – succesul la femei ți se întâmplă atunci când ai treburi mai importante decât preocuparea și grija pentru succesul la femei.

* “A vorbi fără ironie de propriile succese este semn de mare mitocănie…”, spunea undeva Cioran.

* Cred că am ajuns un brand personal atunci când convingerile mele (exprimate în articole de-a lungul timpului) au luat forma implicării sociale (prin Lecturi Urbane).

* Generozitatea este singura cale a dezvoltării personale.

Acum ceva vreme am câștigat sau am câștigat la ruletă un articol – varianta cealaltă ar fi fost ca Miruna să scrie pe acest blog un articol – pe care l-am dăruit pentru siblondelegandesc.ro:

Pus în fața unei decizii pe termen lung, primul gând pe care îl am este următorul: Care este drumul cel mai greu pe care îl pot lua? Mi-a rămas gustul deciziilor grele în urma lecturilor din istoria religiilor pe care le-am avut în adolescență. Orice inițiere este grea, presupune efort, te transformă interior, iar finalul este o evoluție spirituală. Orice pas pe care-l faci și nu comportă un scenariu inițiatic este unul ușor și banal. Citește articolul întreg pe siblondelegandesc.ro