De data această revin cu anunțul unui concurs prin care cei de la Panasonic, în perioada 1 iulie – 18 iulie, premiază cele mai bine review-uri la plasma Panasonic Viera NeoPDP 3D 50VT20. Premiul cel mare este aceeaşi plasmă 3D de 127cm în valoare de 9999 lei şi va fi câştigat de cel care adună cele mai multe puncte în dreptul review-ului său.
Mecanismul și detaliile concursului sunt simple: înscriere, regulament și cum să. Testezi produsul (la secţiunea Regulament sunt enumerate locurile – Bucureşti şi Oradea – unde televizorul Viera poate fi testat), scrii un review şi apoi îl promovezi pentru a aduna cât mai multe puncte şi a câştiga marele premiu.
Îmi place concursul pentru că te recompenează pentru scris – ca blogger, ideea scrii şi câştigi îmi surâde de fiecare dată), iar câştigul este unul dincolo de măsura eforturilor.
Dacă vreunul din cititorii acestui blog câştigă televizoul 3D Full HD de la Panasonic, rugamintea mea este să mă invite când îî face inaugurarea în propia casă:)
E o poveste scurtă și frumoasă, să vă spun mai jos cum s-a întâmplat.
Marți, Nicoleta Gavrilă [BORŢUN•OLTEANU] îmi dă mesaj cerându-mi o adresă de livrare, întrebându-mă când voi fi de găsit a doua zi. Miercuri a doua zi nu ne-am potrivit la telefon, iar livrarea s-a amânat pentru joi.
Miercuri totuși, Alex m-a întrebat dacă am mâncat.
“Ți-a adus Nicoleta de mâncare?”
Supriza s-a năruit:
“Păi, îți aduce o friptură și te invită la o petrecere duminică”
Dacă vreți ca o informație să devină virală, povestiți-i despre ea lui Alexandru Negrea. Dincolo de glumă, joi, Nicoleta a coborât dintr-un taxi în fața blocului meu și mi-a livrat o friptură acasă.
Am căutat în pungă invitația, însă n-am găsit-o. Nicoleta venise nu doar pentru a-mi aduce mâncarea, ci pentru a mă invita la petrecerea oferită de Noul Stejar Strong. Fără o invitație trimisă pe mail, fără o invitație printată.
Deși o petrecere cu ocazia relansarea a unui brand nu era ideea mea de a petrecere seara de duminică, mi-a plăcut ideea de-a fi invitat prin viu grai, în mod personal şi cu un asemenea efort (deplasarea acasă la mine şi timpul alocat acesti operaţiuni).
Duminică de la 19:00 naţionala de rugby a jucat ultimul meci în cadrul IRB Nation Cup 2010 unde – prin generozitatea Chinezului – am avut o invitație pe care am onorat-o.
Petrecerea a urmat meciului – berea Stejar este unul din sponsorii echipei de rugby a României – şi a avut loc în același complex sportiv, lângă stadion. Deşi pornisem cu gândul semi-plictisit să bifez politicos prezenţa, mi-a plăcut evenimentul.
A fost plin de twitterişti şi de membrii echipelor de rugby din turneul IRB Nation Cup 2010, am jucat rugby după regulile lui Bogdan Olteanu (jucător în tinerețea-i) și ne-am hârjonit cu pernuțe ovale în formă de minge.
Berea Stejar a fost și n-a fost pe gustul meu. Nu-s un bărbat de esență tare când vine vorba de 7% alcool, pur și simplu nu am experiență, iar foștii mei colegi de facultate îmi complexau de fiecare dată rezistența la o bere normală, să nu mai spun de una… de esență tare.
Am scris aici pentru că mi-a plăcut modalitatea de invitare, petrecerea în sine și pasiunea pusă de fetele de la BORŢUN•OLTEANU – uneori mai liber, alteori mai aproape de control freak – pentru reușita unui eveniment.
Îmi place PR-ul şi consider că oamenii care lucrează în PR pot face lumea mai bună. În plus, cunosc destui oameni din acest domeniu cu care am putut colabora decent şi fără problemele de care mulţi dintre colegii bloggeri se plâng. E drept ca uneori mai întâlneşti câte o poamă, însă nu simt să fac mare caz de asemenea întâlniri.
Astazi totuşi ceva s-a întîmplat şi merită povestit. Cineva m-a abordat pe chat-ul de pe Facebook la modul cel mai familiar şi m-a chemat la o lansare de carte care va avea mâine:
“Si…nah….ma gandeam ca daca tot iti place sa citesti…, poate iti face placere sa vii”
Şi ca şi cum pasiunea mea pentru lectură n-ar fi fost de-ajuns, argumentul suprem nu s-a lăsat aşteptat:
“Mai avem si un piscotel, bautura bla bla”
Băutură bla bla! Ai înţeles, prostul dracului? Uite că nici măcar nu-mi dau silinţa să-ţi umplu nişte cuvinte.
Formularea “dacă tot”, deşi se doreşte a fi o întărire (citeşti, iar noi lansăm ceva de tu poţi citi), este de fapt o expresie care face secundară acţiunea la care se referă (dacă tot citeşti – printre alte lucruri asociate cititului – ai putea veni şi la evenimentul nostru). Acestea pentru a nu menţiona gustul peiorativ pe care formularea ţi-o lasă:
“Dacă tot îţi place să citeşti”
“Dacă tot îţi plac telefoanele”
“Dacă tot eşti un blogger de succes”
“Dacă tot eşti tu isteţ”
Pe lângă toate acestea, a te simţi şi ieftin este fix ceea ce mai lipsea. Un pişcoţel, o băutură, eu ştiu, poate ţi-e foame şi uite că-ţi dăm noi şi cireaşa de pe tort.
Ştiu că nu toate domnişoarele care lucrează în PR sunt astfel, însă mai ştiu o tradiţie destul de curentă care încă se miră de importanţa pe care bloggerii o au (ia mai dă-i naibii şi pe ăştia!). Aceeaşi tradiţie care crede că a chema nişte bloggeri la o lansare, a le oferi câteva dulciuri, o pungă cu promoţionale şi un stick cadou este garanţia unui articol favorabil.
Nu mă ofusc, nu sar în sus şi dau nume, însă prefer să-mi selectez colaborările pe măsura bunului simţ cu care sunt abordat.
Am fost onorat şi emoţionat să fiu invitat de către Carmen Rusu și Alex Ciucă (pe care i-am cunoscut anul trecut la Soup Nights) să prezint vineri – la festivitatea de absolvire a promoţiei 2010 Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Facultăţii de Litere – proiectul “Proaspăt absolvenți, viitori comunicatori de top” despre activităţile extraşcolareși implicarea socialăa multora dintre absolvenți.
Cunoșteam pe mulți dintre ei (Corina-Maria Scheianu, Adi Zăbavă sau Anca Duma sunt doar câţiva), iar încântarea mea a venit din convingerea proprie că pentru a schimba lumea, ai nevoie de comunicatori buni şi bucuria cămulţi dintre aceştia fac parte dintr-o generaţie implicată, critică şi extrem de neastâmpărată.
Am ascultat nişte discursuri emoţionante la eveniment, un anumit optimism s-a lipit de mine şi nu pot decât să le urez tuturor multă baftă în provocările viitoare.
După workshop-ul de comunicare online, o domnişoară mi-a mărturisit că nu prea ştie cum să comunice eficient pentru cei 2% atâta vreme cât organizaţia din care face parte (cu profil civic) nu se ocupă de cauze cu un puternic impact emoţional (copii, animale).
Îi răspund că întotdeauna se poate găsi o soluţie de comunicare pornind de la valorile organizaţiei, misiunea ei, obiective și rezultate.
Ajungem să discutăm despre mediul online şi o întreb dacă se ocupă constant despre prezența online a ONG-ul (site, blog, twitter, facebook, search ș.a.). Mi-a spus că ea însăși se ocupă de aceste lucruri, însă din păcate în ultimul timp nu prea a mai avut timp.
Am rămas uimit. Dacă nu ai timp să te ocupi de o parte importantă a ceea ce faci, înseamnă ca nu prea te interesează munca proprie, iar cei 2% ar fi mai bine să se ducă la niște oameni care sunt pasionați și au timp de cauza pentru care militează prin organizația din care fac parte.
Dacă nu ai timp, nu ești pasionat, iar daca nu ești pasionat, nu prea poți convinge multă lume că lupta ta merită sprijinită. Scuza nu am timp nu trebuie să se aplice lucrurilor de care ești pasionat.
*
Mai jos găsești o prezentare despre Lecturi Urbane ca studiu de caz de comunicare online, o scurtă rețetă cu câțiva pași si câteva idei:
În ultimul timp m-am tot întâlnit cu sportul, mai întâi în teren, iar apoi în tribună, iar acest lucru mi-a atras atenţia asupra unui amănunt: sportul a devenit un banal accident în viaţa mea de acum, deşi am crescut practicându-l pe unde apucam.
Până la şase ani am stat la bloc, însă îmi amintesc puţine lucruri din acea perioadă. Când ne-am mutat cu familia pe acea o stradă cu case, când am început să joc fotbal cu noii mei vecini, deşi eram cel mai mic dintre ei, când am primit prima mea poreclă, atunci am început să am amintirile cele mai pregnante.
Era o stradă închisă cu un rond imens la capătul ei, un rond unde era desenate două pătrate pentru tenis cu piciorul, un rond unde jucam fotbal ore întregi. Făceam porţi mici de un metru, delimitate de două grămezi de pietre, cu un portar-înaintaş, iar la trei cornere băteam o lovitură de la mijlocul terenului cu poarta goală. Erau regulile noastre şi oricine venea din afară, începea să joace fotbalul nostru.
Am observat că orice străin, orice puşti venit la bunici pe strada noastră se simţea stingher până când începea să joace fotbal cu noi. Fotbalul era cel mai bun sistem de iniţiere în grupul nostru. Dacă ştiai să dai cu piciorul în minge, însemna că erai un puşti ok şi meritai să fii întegrat.
Integraţi nu erau doar băieţii, ci si fetele. Fetele de pe strada noastră stăteau în poartă, stăteau în apărare, ştiau să intre la minge, iar Marta ştia să dribleze enervant de bine, iar la tenis cu piciorul juca fantastic de bine şi la fileu, şi pe spate.
Fotbalul era ca o imensă reţea socială pentru acel colţ de paradis unde mi-am petrecut copilăria. Toate plecau de la şi treceau prin fotbal. Era suficient să te strige cineva la poartă cu o minge în mână şi deja ştiai că urmează o zi de poveste. Cu alergături, cu râsete, cu oftici, cu mingi scăpate prin grădini, cu maşini care nu parcau în rond de frica noastră, cu mama care striga de la poartă că-i gata masa, cu adunările de pe bordură unde stăteam la sporovăit până seara tarziu.
Fără fotbal, acea lume în care am crescut ar fi fost mai săracă. Jucam în rond, pe stradă, pe teren la şcoală, pe teren la liceu (pe atunci oricine putea juca orice pe terenul de sport al unei scoli), pe terenul la Trust, pe teren la Lucăceşti, pe deal.
Am participat – voi povesti într-un articol viitor – la campionatele de fotbal care se făceau la şcoală (atunci am cunoscut prima dată ce înseamnă să fii popular), am jucat într-un turneu judeţean, am jucat la juniori, iar târziu la liceu, când devenisem tocilar, mă scoateai din casă doar dacă veneai cu o minge sub braţ şi cu promisiunea unui meci de fotbal.
În mare parte, nu exagerez mult spunând că am crescut într-o infrastructură socială creată de pasiunea pentru fotbalul.
Pe scurt, Silviu Lung – dezamăgit în stil nostalgic de fotbalul practicat acum – îşi invită colegii şi prietenii de generaţie la un meci de fotbal adevărat. În afara răspunsurilor de mai sus, ieri am văzut că în această leapşă s-au bagat Belodedici şi Bumbescu, iar filmuleţul lor de răspuns mi s-a părut tare haios:
Simt că se pregăteşte ceva, am câteva idei, dar nu sunt prea sigur. Dacă se lasă cu meciuri, autografe şi sesiuni de poze, aş vrea să particip şi eu. Până atunci, când este următorul fotbaltweetmeet?
Deşi este citit de mulţi, este publicat la una dintre cele mai mari edituri autohtone, se îmbracă cool şi bucură de expunere mediatică acceptabilă pentru un scriitor, Vasile Ernu este un marginal în acel sens bun în care periferia poate fertiliza centrul cu întrebările şi iniţiativele sale.
Recent, Vasile Ernu a publicat Manifestul cărţii – un text cu verv care enunţă câteva probleme şi propune câteva soluţii.
În primul rând, spun că Manifestul lui Ernu este curajos şi fie numai din acest motiv merită apreciată iniţiativa sa.
Este curajos pentru că:
– în unele cercuri Ernu are o aură de “nostalgic”
– nu ştiu dacă suntem pregătiţi pentru o discuţie venită dinspre stânga (capitalismul ca formă de represiune)
– în ce priveşte Statul nu vorbim de mituri (că ar fi un prost gospodar), ci mai degrabă alergii
– tonul militant şi chiar soluţiile propuse deranjează prin însăşi faptul că presupun o mai mare implicare a scriitorilor dincolo de estetismul încetăţenit.
Înregistrare audio emisiune Timpul prezent:
Vreau să fac un interviu “blogosferic” cu Vasile Ernu pentru că am multe întrebări şi nelămuriri şi pentru că manifestul merită promovat şi supus unor dezbateri cât mai ample. Până atunci – pentru că textul este prea lung pentru un PR adecvat în meniul online – am încercat să-l rezum prin câteva note de lectură: Continue reading →
Leapşa de la Oana şi apoi de la Anca cu privire la cele trei lucruri pe care ar trebui să le ştii despre mine înainte să mă inviţi la o cafea îmi dă prilejul de-a face câteva precizări dincolo de brandul personal:
1. Dacă nu plec cu o idee sau cu o stare de spirit bună, atunci probabil am pierdut timpul, iar acest lucru este mai important decât faptul că întârzii sau nu. Pot înţelege o intârziere (din motive rezonabile), citesc o carte între timp, însă când prezenţa ta întârzie nişte idei sau o stare de spirit, lucrurile nu sunt onorabile pentru niciunul dintre noi.
2. Uneori sunt excesiv de ironic, iar acest lucru poate înseamna că-ţi respect înteligenţa şi-mi place să te provoc, că-mi place de tine sau că sunt într-o dispoziţie mai defensivă.
3. Am un extraordinar – pe bune – simţ al umorului.
