Category Archives: atentie

Două invitații la TRON: Legacy (2010)

TRON: Legacy (2010) este un film 3D care se lansează mâine – joi – în premieră în România. Trailer-ul poate fi văzut aici și după cum intuiți nu este o capodoperă, nu este un film de colecție, deși se străduie să livreze o poveste în stil american publicului pasionat de acțiune și efecte speciale.

Invitatie-TRON_Mostenirea

În funcție de conjunctură, diger genul acesta de filme și mă voi duce la avanpremiera de mâine. Mai mult decât atât, am două bilete pe care le ofer celor care vor comenta aici, răspunzând la întrebarea: De ce ai vedea un film despre care știi că nu l-ai revedea?

Despre motivele pentru care se merită să mergem la filmele mai puțin bune, la filmele pe care nu le-am lua pe o insulă. Răspunsurile haioase, creative, realiste și ironice vor fi recompensate.

Update: Am ales drept câștigători pe Liana și Dragoș. Mulțumesc tuturor!

La Mulți Ani, România!

steagul-romaniei-tricolor-drapel-rosu-galben-si-albastru
La fel cum mama mea găteşte mai bine decât mama ta, nu pot fi obiectiv în legătură cu propria ţară.

Acum ceva vreme, stând la coadă pe aeroportul din Viena, căzusem pe gânduri în timp ce priveam în faţa mea un tânăr călugăr budist însoţit de o femeie foarte frumoasă. Momentul de visare a fost spulberat de apropierea fermecatoare unui grup de femei gălăgioase. Erau agitate, impacientate şi simpatice, iar când au început să ceară informaţii la persoanele de la coadă într-o engleză mioritică, am izbucnit in râs.

Îmi plac oamenii pitoreşti şi cum cei mai mulţi i-am întâlnit în România, îmi place aici.

Îmi plac culturile care se supralicitează şi cum cea română îmi este cea mai familiară, îmi place aici.
Orice cultură se instituie ca fiind un centru, ca fiind un pol de interes pentru o comunitate anume. Astfel, orice manifestare mai răsărită este umflată la dimensiuni glorioase şi obiectiv nejustificată. Avem un film bun, îl stoarcem la maxim şi a avut succes peste tot şi există o reînviere a cinematografiei românesti şi etc. Când proiectăm asupra exceptiilor dorinţa ca acestea să devină regulă, atunci recunoşti o cultură care se supralicitează. E doar o etapă (uneori blamabilă), însă împinge lucrurile înainte.

Îmi plac femeile afurisite, sigure pe ele şi frumoase şi cum majoritatea sunt românce, îmi place aici.

Îmi place gălăgia, agitaţia, zarva şi cum toate le întâlneşti aici, îmi place în România.

Îmi place Eliade şi Culianu şi cum aceştia erau români, prin translaţie îmi place România.

Îmi place naţionala de fotbal şi naţionala feminină de handbal.

Îmi place tinereţea noastră.

Îmi place că suntem o naţiune arţăgoasă, că ne mişcăm (bine, prost) şi existăm.

Îmi place că între noi ne bălăcarim în toate felurile, însă să nu care cumva să se trezească unul străin să ne critice.

Îmi place că-i uşor să intri in vorbă cu un român. E atât simplu să găseşti un subiect comun: fotbal (Steaua, Dinamo, Rapid, echipele locale şi echipa naţională), politică (politicieni, corupţie, scandaluri recente), sex (femeile în genere, particularităţile locale – moldovence, ardelence, bucureştence etc.), faptul de-a fi român (e greu, e uşor, să vezi în străinătate cum e, am o fiică în Canada, noi mereu am fost aşa, am cunoscut şi eu pe cineva din oraş cu tine etc.)
Îmi place că nu-i uşor să fii român, este o eternă provocare.

aprilie 2008

Cum vi se pare antreprenoriatul social?

Dacă ai un afacere sau un proiect de implicare socială (civika.ro, lecturiurbane.ro) îţi este destul de imposibil să nu te gândeşti la zona antreprenoriatului social care le îmbină pe amândouă. De la un punct încolo, deţinând o afacere, simţi nevoia de-a contribui la binele comunităţii, la fel cum dezvoltând un proiect de responsabilitate socială, te loveşti de costuri şi îşi bate gândul implimentării unui model de business.

Antreprenoriatul social este acea direcţie în care o afacere generează profituri pentru inițiatorii ei și în același timp rezolvă o problemă socială, economică sau culturală din comunitatea din care face parte.

Este zona care îmbină idealismul specific iniţiativelor sociale cu pragmatismul disciplinei de afaceri şi, de câteva decenii, a devenit calea cea mai uzuală (când e vorba de a gândi pe termen lung) de-a aplica proiecte la scară mare, pe termen lung şi cu impact pe măsură.

Un exemplu deja clasic în această categorie este Grameen Bank. Înfiinţată de Muhammad Yunus (Premiul Nobel pentru Pace în 2006), banca funcţionează ca un organizaţie economică independentă care acordă microfinanţări pentru afaceri în domeniul agriculturii, industriei textile sau în energie.

Modelul a fost început să fie pus în aplicare în Bangladesh în anii ’80, a funcţionat din plin (a ajutat sute de mii de mici întreprinzători, iar rate de returnare a împrumuturilor depăşeşte 99%), iar apoi a fost implimentat în numeroase ţări din Asia, Africa sau America.

Un alt exemplu drag mie este Şcoala mobilă a lui Arnoud Raskin care este un proiect de inovaţie educaţională pentru copiii străzii.

Antreprenoriatul social este acea zonă fericită în care disciplina de afaceri se poate întâlni cu sectorul neguvernamental pentru implimentarea unor proiecte care se pot susţine singure şi în acelaşi timp pot genera schimbare socială pe un model care depăşeşte simpla caritate sau schimbarea unei percepţii (despre un grup discriminat, despre o problemă ecologică etc.).

Este un model care – după impresia şi speranţa mea – va deveni generalizat în următorul deceniu odată cu tatonarea limitelor sălbatice ale capitalismului şi cu conştientizarea faptului că profitul nu înseamnă neapărat valoare. Totul cuplat cu un public din ce în ce mai sensibil la problemele sociale şi la provocările climatice.

La final, aş dori să vă întreb ce proiecte româneşti de antreprenoriat social cunoaşteţi şi cum vedeţi aplicat acest model în țara noastră?

P.S.: Nu uitați că până pe 8 noiembrie vă puteți înscrie aici la Scoala de Bani (rămân recunoscător dacă alegeți echipa mea), pentru a învăța despre finanțele personale și a câștiga premii în valoare de 9000 RON!

Tristețea domnului Liiceanu

Gabriel_Liiceanu_
Acum câțiva ani făceam un blog-invitație pentru Gabriel Liiceanu, iar apoi – în urma unei solicitări din partea cuiva (căruia cred că i-am oferit și parola) din partea editurii Humanitas – am mutat acel blog la o nouă adresă.

Nu m-am mai ocupat de acel mic proiect (unde dorisem să adun o parte din memoria virtuala în jurul numelui domniei sale), iar recent – în contextul Herta Müller – am citit Întâlnire cu un necunoscut, ultima sa carte.

Mi-a plăcut cartea, la fel cum îmi plac cărțile confesive, cu aromă hermeneutică și anecdotică (la fel cum mi-a plăcut Ușa interzisă căreia i-am sacrificat un tricou care s-a decolorat în cele două zile de lectură în soarele din Parcul Voievozilor, de peste drum de Biblioteca de Filozofie din Iași), însă m-a dezamăgit gustul ei înfrânt, cu iz cioranian.

De la o personalitate a culturii române, de la un model la urma urmei, am așteptări mai mari decât lipsa de speranță cu privire la aceste meleaguri, decât bătrânescul paginilor și decât aerul metafizic care îi populează singurătatea. Am aflat târziu că există o lipsă de eleganță cu privire la orice lamentare care include destinul cultural (indiferent cât de minor și marginal ar fi acesta) românesc, cu privire la orice înfrângere în fata vechilor sau noilor structuri.

De la un lider (cel puțin eu mi l-am asumat ca unul dintre acei lideri actuali, iar uneori destinul pe care ţi-l pun ceilalţi în cârcă este o cruce pe care trebuie să ţi-o asumi), aștept – dincolo de coborâșurile firești – la un discurs care la capătul oricărui diagnostic întrevede o mică lumină. Ei bine, eu nu am văzut acea lumină în ultimele cărți ale lui Gabriel Liiceanu.

O altă notă a dezamăgirii mele o constituie gestionarea întâlnirii cu Herta Müller. Nu împărtășesc punctul de vedere aspru de aici, la fel cum mi s-a părut exagerată o parte din retorica scriitoarei germane,  însă cred că în această întâlnire domnul Liiceanu a pierdut o șansă inspirată de a tăcea. Ironic este că tocmai domnia sa se întreba în ultima sa carte de ce nu se poate preda tăcerea?.

Notă: Înregistrarea integrală a acelei întâlniri poate fi văzută aici, iar o transcriere a dialogului poate fi găsită într-unul din ultimele numere ale revistei Dilema veche.

Note de lectură din Întâlnire cu un necunoscut:

Jurnalele sunt aporturi individuale la edificarea unei umanități comune.

În orice relație trebuie să tragem undeva o linie, în orice suflet există o încăpere cu o “ușă interzisă”.

Deviza lui Cioran: “Totul e întotdeauna prea târziu.” Continue reading

Încep aventura Starbucks

starbucks
De azi încep pentru câteva zile unul dintre cele mai frumoase proiecte legat de unul dintre brandurile “curate” în opinia mea, Starbucks. Câteva zile, voi învăţa tot ce înseamnă o simplă cafenea Starbucks, cu toată logistica şi tot efortul din spatele unui companii care se străduieşte să ofere o anumită experienţă clienţilor săi din toate cele peste 45 de tări unde este prezentă.

Sper că îmi voi satisface curiozităţile (sau cel putin voi găsi alte întrebări noi) cu privire la Starbucks, curiozităţi încă de acum câţiva ani când am intrat pentru prima dată într-una din cafenelele lor, în Viena, acum trei ani.

Am aflat câteva lucruri săptămâna trecută în cadrul unui eveniment cu prilejul împlinirii de 40 de ani de la înfiinţare – unde am primit şi câteva cadouri – , însă contextul a fost mai puţin fericit pentru mine. După o zi în care mai băusem alte trei cafele, o experienţă senzorială în care am degustat… cafea, a fost suficient să-mi scurtez orele de somn în acea zi.

Dincolo de glumă, abia aştept experienţa următoarelor zile, cu atât mai mult cu cât aventura proprie va fi dublată de experiența voastră în urma unor concursuri și a unor suprize – am o nebunie pe care vreau s-o pun în practică – care vor urma în perioada următoare.

De asemenea, dincolo de poveștile care vor urma, o poveste deja a fost începută de Cristina Bazavan care acum câteva luni a scris un articol nedumerit despre cafeaua de la Starbucks și s-a trezit cu o vizită neașteptată în plină redacție Tabu, iar acum va avea şansa să-şi încerce propriile nebunii în cadrul aceleași experiențe de a trăi la Starbucks.

Câștigă un meniu-surpriză de la Wu Xing

wuxing-009

După cum povesteam în articolul anterior, pentru a comunica cele 44 de minute necesare serviciului de livrare express, Wu Xing premiază cu un meniu-surpriză primii 44 de comentatori ai acestui articol în timp util.

În timp util înseamnă că și ceilalți colegi de campanie – Miruna, Alex Negrea şi Chinezu – vor veni cu aceeaşi ofertă. Aşadar, să vedem cine ajunge primul la cei 44 de comentatori şi cine premiază pe cine!

Update: Concursul s-a încheiat. Felicitări, Chinezu!

A vorbi de rău un seamăn

Unul din indiciile maturității este capacitatea de-a te pune în pielea celuilalt, este imaginarea situației celui de lângă tine, este încercarea de-a privi lumea prin ceea ce simte el. Toți suntem capabili de empatie, însă nu toți ne străduim în această direcție, iar a nu te interesa de poziția celuilalt înseamnă a nu lua act de prezența sa ceea ce presupune în mod evident o lipsă de respect.

A vorbi de rău foștii prieteni, fostele iubite sau iubiți este unul dintre cele mai dezagreabile trăsături umane din două motive. În primul rând, presupune lipsa de respect față de o persoană cu care am interacționat într-o anumită perioadă de timp, iar în al doilea rând presupune o lipsă de respect față de persoana prezentă care este martorul unei tirade despre un terț pe care îl cunoaște sau nu.

A vorbi de rău despre cineva cu care ai interacționat o anumită perioadă presupune propria naivitate de a-ți face iluzia că acea persoană acum reprobabilă și nefrecventabilă a fost totuși – din perspectiva ta – la un moment dat totuși destul de frecventabilă.

Este acceptabil să vorbești de rău de celălalt atunci când acest discurs are rol de prevenire (și nu pornește din resentiment) și mai ales atunci când trăsăturile sale negative sunt prezentate în același tablou cu eventualele calități.

Înțeleg că moștenim bârfa de la primate – și ele schimbau informații (utile pentru dinamica grupului) despre un terț absent, însă atunci când acest discurs pornește din resentiment și este unidimensional (nu conține niciun lucru bun despre celălalt), întreaga structură spune mai multe lucruri despre bârfitor decât despre cel bârfit.

Când cineva vorbește de rău pe cineva, pe lângă faptul că această situație trădează lipsa sa de inteligență de vreme ce s-a lăsat înșelat de cineva pe care acum în desconsideră, ne face să ne gândim că și noi înșine putem fi în postura mai puțin doriță a celui vorbit de rău.
“Cred că vorbește la fel și de mine”

A vorbi de rău un seamăn poartă cu sine niște costuri sociale care – în cazul persoanelor inteligente – sunt evitate prin a vorbi de bine sau a nu vorbi deloc despre cineva absent și care implicit nu se poate apăra și nu-și poate prezenta propria versiune a poveștii.

Cinci săptămâni în balon


În mod ironic, cu 10 minute înainte de eveniment, eram într-un magazin Orange luându-mi o cartelă cu număr (pentru a nu-mi neglija cealaltă jumătate de agendă). Prinsesem puțină coadă, domnișoara de la ghișeu mi-a spus că trebuie să aștept puțin să mi se activeze bonusul, afară începuse să plouă, iar Alex Negrea era nerăbdător și glumeț:
“Nu e ca și cum întârziem de fapt la un eveniment Orange”

După un sfert de oră totuși ajunsesem în parcul Herăstrău unde două baloane Orange așteptau jurnaliști, bloggeri și curioși pentru un scurt zbor în înălțime.

Mi-am adus aminte de Richard Branson care în Losing my virginity povestește cum a ocolit Pământul în balon și cum era să se prăbușească deasupra Pacificului, însă nu a fost cazul la evenimentul de ieri. Baloanele Orange erau mai mici, iar în nacelă nu se puteau urca decât trei persoane.

M-am înscris cu Alex pe o listă și ne-am făcut loc în nacelă, iar balonul s-a ridicat până la 20 de metri. Interesantă n-a fost atât senzația (frica de înălțime nu mi s-a activat), cât amânuntele pe care i le-am cerut domnului care manevra balonul. Ne-a povestit că recordul său personal cu balonul este de 11.000 de metri, unde statea cu mască de oxigen și unde temperatura era de – 63 de grade. Am aflat de asemenea că balonul nu are un sistem de direcție propriu-zis, iar manevrarea se face în funcție de curenții de aer.
“Hai să prindem curentul de Pitești!”

Care este ideea? În următoarele cinci săptămâni – unul din parteneri este Adevărul care ne-a oferit cartea omonimă a lui Jules Verne – vor porni două caravane Orange din București care se vor opri în 10 orașe din țară: Alba Iulia, Arad, Bacău, Baia Mare, Braşov, Bucuresti, Oradea, Piatra Neamţ, Sibiu, Suceava şi Târgu Mureş.

Dincolo de aceasta, se va organiza un concurs pe Orange România unde, dacă trimiți poze cât mai originale cu balonul Orange, poți câștiga un zbor liber în weekendul 9-10 octombrie.

Poți vedea mai jos experiența zborului din Herăstrău filmat de Alex Negrea sau de mine, însă bănuiesc că pentru cei trei câștigâtori finali senzațiile vor fi extreme.

——-

am pozat și am filmat cu un telefon Sony Ericsson Vivaz