Manifestul cărţii al lui Vasile Ernu

0 Flares 0 Flares ×

ernu-foto-2

Deşi este citit de mulţi, este publicat la una dintre cele mai mari edituri autohtone, se îmbracă cool şi bucură de expunere mediatică acceptabilă pentru un scriitor, Vasile Ernu este un marginal în acel sens bun în care periferia poate fertiliza centrul cu întrebările şi iniţiativele sale.

Recent, Vasile Ernu a publicat Manifestul cărţii – un text cu verv care enunţă câteva probleme şi propune câteva soluţii.
În primul rând, spun că Manifestul lui Ernu este curajos şi fie numai din acest motiv merită apreciată iniţiativa sa.

Este curajos pentru că:
în unele cercuri Ernu are o aură de “nostalgic”
– nu ştiu dacă suntem pregătiţi pentru o discuţie venită dinspre stânga (capitalismul ca formă de represiune)
– în ce priveşte Statul nu vorbim de mituri (că ar fi un prost gospodar), ci mai degrabă alergii
– tonul militant şi chiar soluţiile propuse deranjează prin însăşi faptul că presupun o mai mare implicare a scriitorilor dincolo de estetismul încetăţenit.

Înregistrare audio emisiune Timpul prezent:

Vreau să fac un interviu “blogosferic” cu Vasile Ernu pentru că am multe întrebări şi nelămuriri şi pentru că manifestul merită promovat şi supus unor dezbateri cât mai ample. Până atunci – pentru că textul este prea lung pentru un PR adecvat în meniul online – am încercat să-l rezum prin câteva note de lectură:

Trăim încă din infrastructura şi materia cenuşie produsă în acea epocă. „Vechea moştenire” este o „epocă donor”, iar tranziţia o „epocă căpuşă” care  se „hrăneşte” din ea.

Nivelul de şcolarizare, de acces la educaţie şi infrastructură culturală au fost în vechiul regim la un nivel ceva mai decent decît avem acum.
Distrugerea, degradarea sau înlocuirea unei infrastructuri de stat gratuită şi ieftină cu una privată, exclusivistă şi scumpă va duce la o fragmentare socială tot mai mare, la degradarea educaţiei majorităţii populaţiei sărace şi la crearea unor inegalităţi majore.

Idea de „piaţă liberă” care reglează tot şi salvează tot, e un simplu „nou chip cioplit” la care elita noastră se închină.
Mitul că ce e de stat e prost gospodarit şi ineficient şi că ce e privat e bun trebuie distrus.

Editurile mici cele care descoperă autori, îi impun pe piaţă, experimentează şi impun diverse curente. Editurile mari sînt cele care selectează, clasifică, ele „betonează”, plătesc mai bine.

Pentru o ţară care este literaturocentrică, mass-media acordă mult prea puţin spaţiu cărţii şi pieţii de carte în ansamblul ei.
Literatura are ca sens ultim nu esteticul, ci politicul, fiindcă, în mod fundamental, ea nu vrea să distreze, ci să salveze
.
În ţări precum România, Rusia, Bulgaria, Polonia, ţări din America de Sud etc, ţări cu o slabă dezvoltare a domeniilor ştiinţelor socio-umane (istorie, filosofie, sociologie, politologie, critică socială), literatura a fost cea care a înlocuit funcţia lor. În astfel de culturi, fuga literaturii spre estetism are efecte catastrofale şi curentele „estetizante” ar trebui să fie marginale, nu dominante cum e la noi.

La noi se mai face încă o confuzie mare între PR, critică literară şi jurnalism cultural. E comic cum uneori, criticii literari devin PR-işti, iar PR-iştii, critici literari. Criticul literar nu e prieten cu autorul, ci cu cititorul.

Revistele care vor să reziste au fost nevoite să intre în marile trusturi media, de unde şi posibila dispariţie a „autonomiei critice”.
Sursele de finanţare „promiscue”, relaţiile de rubedenie, prietenie şi subordonare, lipsa spaţiului de respiro dintre cel ce scrie şi cel despre care se scrie, toate acestea fac revistele de cultură din provincie de necitit. Principiul feudei care domină presa culturală din provincie o face necredibilă şi neinteresantă.

Cel mai mare suces în acest domeniu îl constituie apariţia blogurilor literare şi cele dedicate cărţii. Sînt mulţi bloggeri care scriu permanent despre cărţi şi comentează tot ce ţine de literatură şi piaţa cărţii. Se discută, se polemizează. Zona online, în anumite momente, începe să aibă un impact mult mai mare şi o funcţie mai importantă decît multe reviste culturale.

Traducerea unui scriitor şi punerea lui pe piaţa externă reprezintă în primul rînd o problemă de MARKETING şi abia în al doilea rînd o problemă de literautură.

ICR e un exemplu de institutie de stat care a evoluat foarte bine.

Pentru a scrie literatură, scriitorul are nevoie de două condiţii esenţiale: timp şi libertate. În comunsim aveam timp şi nu aveam libertate. Atunci, scriitorul roman avea la dispoziţie un timp (comunist) care îi permitea să lucreze pentru cărţile sale fără a i se impune un ritm de viaţă prea alert. Cum timpul liber, timpul pe care-l poţi dedica doar cărţii la care lucrezi este legat de bani, în acea perioadă, acest lucru era mult mai bine reglat. Scriitorul avea nişte remunerări (onorarii, burse, premii, împrumuturi cu termen lung de rambursare) şi o infrastructură (case de vacanţă, de odihnă, de creaţie) care-i permiteau să-şi aloce un timp  special mai lung pentru scrierea unei cărţi. Astăzi, remunerările sînt atît de mici încît nici un scriitor român nu poate trăi din ce scrie, deci nu poate să îşi producă acel timp liber necesar scrierii unui volum.

Toţi sînt prinşi în zeci de joburi ultraaglomerate. Problema libertăţii? Este invers proporţională în cele două regimuri: în comunism primeai timp liber şi remuneraţii „suportabile” şi le plăteai cu renunţarea parţială sau totală la libertate, iar acum primeşti libertatea şi-o plăteşti cu lipsa timpului de scriere. Atunci însă puteai găsi mecanisme de trucare a diverselor forme de represiune, existau forme de negociere cu puterea, iar libertatea interioară nimeni nu ţi-o putea lua. Acum e mult mai greu să negociezi sau să fentezi mecanismele economice care îţi mănîncă timpul. Pentru a rezolva această dilemă nu e nevoie de un regim aberant precum comunismul, fireşte, libertatea e la fel de importantă în această ecuaţie, însă avem nevoie urgent de crearea unui fond de burse pentru scriitori.

Propunerea unui proiect de:
„Piraterie naţională”, care să aibă ca scop punerea în format digital a unui număr cît mai mare de cărţi, iar baza de date să poată fi accesata şi utilizata liber de către orice cetăţean. Toate cărţile care se editează pe hîrtie să se producă şi în format digital. Trebuie să venim cu un proiect de naţionalizare (nu de expropriere) a tuturor drepturilor de autor pentru cărţile electronice.

Bibliotecarii nu sînt nişte hamali care cară cărţile dintr-un depozit în altul, ci nişte specialişti. O bibliotecă virtuală nu este un depozit imens în care sînt aruncate cărţi la grămadă, ci un loc bine structurat, aranjat după criterii raţionale şi clare. Bibliotecarii sînt cei care pot să contribuie imens la această nouă formă de organizare. Împrumutul interbibliotecar ar trebui să se generalizeze între bibliotecile universitare şi cele judeţene, pentru ca nimeni să nu fie lipsit de posibilitatea de a citi.

În România, proiectele mari şi importante nu se pot realiza decat la nivel centralizat, cu un şef cît mai sus pus şi care să se supună direct „Înaltei Porţi”.

Privatizarea a scos la mezat o excelentă reţea de librării. Ce s-a întîmplat acolo e deja un fel de „crimă cu premeditare”. În cîţiva ani, practic au dispărut mai toate librăriile din sate, orăşele mici, capitale de judeţ, iar treptat şi de pe arterele centrale ale oraşelor universitare.

Piata privată nu-i suficientă.
Pentru numărul de locuitori pe care-i avem, numărul de librării este foarte mic, de acea sectorul privat nu va putea niciodată rezolva această problemă. Sînt două măsuri pe care le poate lua Statul: fie să motiveze zona privată prin subvenţii sau reduceri fiscale care să ducă la deschiderea de noi librării şi în zone mai puţin „eficiente”, fie să înfiinţeze o reţea de stat. Eu cred în crearea unei reţele de stat, după un proiect bine gîndit care să aibă drept scop acoperirea unei arii cît mai mari. Dacă comuniştii au putut, noi de ce nu am putea?

Scriitorii, intelectualii trebuie să lucreze cu el pe două mari fronturi. Să-şi construiască un lobby puternic în zona politicului, pe care să-l poată influenţa direct, şi să impună proiecte pe care Statul să le pună în aplicaţie. Dacă nu vrea cu binişorul, nu răspunde la texte scrise, să se treacă la acţiuni mai radicale.

Scriitorii au uitat că ei chiar sînt o forţă, din păcate se comportă angelic şi îşi pierd energiile denigrîndu-se public. Îmi pare rău, dar vechiul stat-regim ne lua mai în serios, se temea de noi. Noul regim nu se mai teme, iar un stat care nu-şi respectă poeţii şi îi exilează într-o formă sau alta, înseamnă că are probleme grave. Intelectualii ar trebui să-şi readucă aminte că rostul lor iniţial nu era acela de a acumula valori monetare şi funcţii publice, ci de a lupta pentru binele comun.

Statul nostru nu are proiecte serioase în domeniul educaţiei şi culturii. Nu are idei, soluţii, iar elita culturală nu îl forţează şi nu vine cu propuneri, cu soluţionări de probleme. Statul zice că nu are bani pentru asta. Eu zic că bani are, nu are voinţă.

Digitizarea şi accesul gratuit la cărţi electronice poate fi un proiect de proporţii şi poate avea un efect extraordinar mai ales asupra educaţiei. Statul nu a reuşit şi nu va reuşi în următoarea perioadă să ne pună la dispoziţe o infrastructură, un mecanism de educaţie gratuit şi de calitate. Situaţia educaţiei şi a calităţii umane din această zonă se înrăutăţeşte cu viteză. Practic trebuie să ne luăm educaţia în propriile mîini, să ne autoeducăm dacă vrem să supravieţuim. Accesul la ridere, la cărţi gratuite poate cel puţin ameliora degradarea sistemului de educaţie.  Iar Statul, cu investiţii minime, poate avea un profit uriaş: cetăţeni ceva mai educaţi.

Apariţia blogurilor literare şi celor dedicate cărţilor precum şi unor evenimente permanende deicată literaturii şi cărţii (ex. Poeticile cododianului, FILB, Institul Blecher, Lecturi urbane, Povestitorii de la Şosea etc.)

Am citit curios şi replica lui Costin Rogozanu:

Un public important din România a fost respins nu doar de preţul cărţii, ci de preţul simbolic al cărţii, de un cult al elitelor dus la extrem.

Mai putem gîndi dincolo de PIB?

Alte opinii am citit la Romeo Anghelache, Iulian Leru şi la Dragoş Butuzea.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

8 thoughts on “Manifestul cărţii al lui Vasile Ernu

    1. mihaita1

      @adrianciubotaru scriitorii sint o forta…? asta suna a indoctrinare de tipul “arta cu tendinta” scriitorii sint scriitori si atit

      Reply
  1. pixu

    Trecand peste nostalgiile comuniste si simpatiile de stanga de care da dovada nenea Ernu are idei interesante.

    Reply
  2. Cristina

    Nu exista educatie gratuita, cineva trebuie sa plateasca cartile, scolile, salariile profesorilor. Statul nu are autoritatea morala (si nici constitutionala) ca sa se implice in invatamint. Atita timp cit educatia este monopolizata de stat, Romania nu va oferi o educatie adecvata.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.