Eram în plimbare prin Bacău și ne-am spus – cum în București nu prea am avut timp – să mergem și la un film.
Așadar, mă duc la film cu prietena mea. Aș fi preferat Sherlock Holmes 2, însă puterea mea de negociere în cuplu mi-a arătat că e o idee bună să vedem – acum de Sărbători, nu-i așa? – New Year’s Eve. Un film absolut frumos, cu o distribuție de zile mari, cu scene haioase și mesaje optimiste.
După o perioadă plină, după o zi în care plecasem din București la 6 dimineața, a vedea un film împreună mi s-a părut cea mai cuminte și mai odihnitoare experiență. La cinci minute după ce a început filmul, o gașcă de trei puști a intrat în sală. Nu i-aș fi observat dacă nu și-ar fi făcut simțită prezența încă din holul de la intrare. O gălăgie intrase în sală încă de atunci când cei care o produceau nu puteau fi văzuți.
Au urcat înconjurați de aceleași replici cu glas tare până la ultimele rânduri, unde eram și noi, și s-au asezat în spatele nostru. Teribiliști și bine dispuși, mi-am spus. Arătau de parcă urmează să își ia buletinul și cine eram noi – cei care ne uitam liniștiți la film – să le stricăm bucuria?
Mă așteptam – dar nu s-a întâmplat – ca, o dată terminat drumul prin întuneric și așezați pe scaunele lor, să se potolească. Le-am atras atenția că suntem la cinema și ar trebuie să vorbească încet dacă tot o fac și s-au cumințit… pentru câteva minute.
Filmul își derula în continuare scenele haioase și emoționante în care actori de mare clasă apăreau unul după altul. Pupături, îmbrățișări, discursuri motivaționale, accentul pe dragoste, atașamentul față de familie și, în mod evident, cum nu e bine să fim singuri de Sărbători.
Subtitrarea era dublată sonor de nesimțirea celor din spate și au mai fost voci din sală care le-au atras atenția, dar nu s-a întâmplat nimic.
Pungi mototolite în mod ostentativ, foieli pe scaune, lanternă aprinsă pentru a căuta nu știu ce, răspunsuri în doi peri, comentarii la replicile din film sau un hai mă taci aruncat altora din sală (mai departe de ei).
Eram cu prietena lângă mine și mă simțeam prost pe scaunul meu. Nu știam dacă să fim emoționați la scena când pică bila de Anul Nou sau să ne fie ciudă că nu puteam să ne bucurăm împreună. Nu știam dacă să râd la anumite scene sau să rămân încruntat pentru ca cei din spatele meu (cu câteva scaune în stânga noastră) să înțeleagă seriozitatea deranjului pe care îl provocau.
Spre final, mă întorc către ei a treia oară și le spun că vor vedea ei după film dacă nu se potolesc. Nu mă așteptam la o corectură a comportamentului lor, nu fusesem convingător și intrasem deja în acea stare de lehamite în care renunți la orice speranță și tragi – pe baza unui incident – o concluzie generală legată de români, România și toate întâmplările proaste care ne aduc aminte de ce suntem unde suntem. Neputință și lehamite.
La final, au coborât din sală cu puțin înaintea noastră când toți se ridicaseră și își căutau hainele așezate pe scaune. Fusese un film frumos, dar a fost stricat de niște de mici golani care s-au comportat ca și cum sala de cinema era bataia de joc pe care probabil o aplicau colegilor mai fraieri când profesorul nu este prezent în clasă. Totul s-ar fi terminat aici, cum se întâmplă în majoritatea cazurilor. Te duci la cinema, uneori nimerești bine, iar alteori prost. Uneori câștigi o experiență, iar alteori te alegi cu o frustrare de pe urma căreia te clătești cum nimerești.
Pe holul de la ieșire, când eu deja mă gândeam la cât de aglomerat va fi în parcare, ne-am oprit să ne aranjăm hainele, am auzit după colț, în fața noastră, replica:
“S-o bați pe mă-ta!”
Nici măcar nu m-am enervat, deși păreau niște preadolescenți cu apucături delincvente, probabil abia își suportau pubertatea, dar am simțit nevoia să le spun câteva de vreme ce știau ce fac.
O iau înainte după ei, cu slaba speranță să îi mai găsesc, însă cu gândul să le spun câteva. Am crescut având un frate mai mic și întotdeauna mi-a plăcut să îl învăț lucruri, să îi împărtășesc ponturi.
Ieșind de pe holurile cinematografului și ajungând în mall-ul propriu-zis, spre suprinderea mea, nu o tăiaseră. Mergeau ținându-se toți trei de gât, se mai împingeau sau mai trăgeau de câte o floare decorativă. Plecaseră de acolo probabil nu cu gândul că au făcut bine ce au făcut (știau că și-au permis lucruri neacceptate de către cei din jur), dar cu tupeul mulțumit că – și de data aceasta – nimeni n-a avut curaj să ia atitudine și au putut – în gașcă – să își bată joc. Nu i-a taxat nimeni pentru gesturile lor de vreme ce câteva atenționări de la mine și de la cei din sală n-au contat.
Mi-am amintit de acele momente în care am fost martorul unor comportamente indecente și nu am reacționat deloc.
Grăbesc pasul și când mă apropii de ei, îi strig:
“Băieți, băieți…”
Se întorc mirați, sfidători, îi salut ca pe niște oameni mari și îi întreb:
“Cine v-a învățat să vă comportați așa într-o sală de cinema?”
Au început să dea vina unul pe altul într-un ping pong de replici binecunoscut.
“Voi nu vă dați seama că peste câțiva ani când veți crește și veți face la fel, ori veți ajunge la Poliție ori, Doamne ferește, o să vă calce oamenii în picioare?”
Atunci le-am dat câte o palmă la doi dintre ei cum luam eu de la profesorii din școală. O palmă care nu era tare, care nu durea, însă care te umilea crunt. O palmă care îți spunea că ești prea mare să iei bătaie, însă nu îndeajuns încât să nu fii lăsat să te prostești în halul ăsta.
Cei de-al treilea se îndepărtase, m-am întors după el și i-am făcut semn să se apropie. Nu eram nervos, nu-mi sărise țandăra sau mai știu eu ce. Văzuse ce le-am făcut celorlalți, văzuse că eram calm și s-a apropiat. L-am luat de gât prietenește și i-am spus ce le-am spus și celorlalți. Acum poate nu suportă toate consecințele faptelor lor, însă în curând, în câțiva ani, continuând în același mod, vor vedea că viața în societate implică responsabilități, respectarea celorlalți și implicit penalizări rafinate sau nerafinate (urmărește filmulețul din articol) pentru orice derapaj.
Am promis că voi scrie și am povestit – fără scuze, justificări sau înflorituri – exact ce s-a întâmplat.
