Ma gandesc din ce in ce mai serios sa ma las de fumat si mi-e ciuda pe mine ca n-am reusit pana acum.

Poza e facuta de Darius, ideea imi apartine:)

Ieri am trait o situatie in care mi s-a parut foarte clar cum mintea unui om influenteaza procesele materiale si evenimentele din jurul sau. Mi s-a parut ca o magie simplul fapt ca intentia influenteza rezultatul intr-un tipar ce depaseste simpla autosugestie. E de ajuns sa crezi ca nimic nu merge pentru ca totul sa inceapa sa nu mearga, desi tu te straduiesti sa mearga. Inca un argument pentru fragilitatea vointei…

Identitatea mea este o super-pozitie in care corpul propriul este doar o pozitie locala?

Eu sunt si ceea ce fac ceilalti cu amintirea mea?

Daca nici o perceptie nu poate fi verificata si se bazeaza fluid pe un set de asumptii, atunci orientarea noasta in lume este religioasa? Este efectul unui act de credinta, este un risc asumat probabilistic?

Cred din ce in ce mai mult ca obiectele din jurul nostru ne apar separate ca urmare unui proces de simplificare. Dincolo de aceasta credinta, ma comport ca si cum sunt separat de ceilalti (mereu mi-am accentuat defensiv/ofensiv diferentele). Cum pot integra etic principiul inseparabilitatii cuantice?

Pana la ce punct afectiunea oferita celorlalti e reglata chimic?

Dincolo de reflectiile “filozofice” si notele de lectura, jurnalele mele din adolescenta cuprind fapte brute consemnate cu minutiozitate. De cele mai multe ori, sunt fapte extrem de banale care ar plictisi un cititor strain. Pentru mine insa, acele fapte sunt doar un puternic prilej de anamneza constituind doar interfata intre mine insumi si amintirile personale a caror aroma incomunicabila doar eu o cunosc.
Scriu toate astea acum pentru ca aceeasi tentatie o resimt de multe ori si acum avand acest blog. Imi vine sa scriu pur si simplu ce-am mai facut (de exemplu, in week-end-ul asta am fost vineri seara de la 22:00 la fotbal, sambata am fost la o nunta, iar in rest rupt de bani m-am odihnit acasa ca un pensionar) nu pentru faptul circular de-a spune ce-am mai facut pentru ca am facut ce-am facut, ci pentru a nu uita faptele astea brute ce ma trimit catre altceva. Atunci, jurnalul era un prilej de-a nu uita unele fapte brute, fapte brute ce constuiau pentru mine semnul unei tehnici spirituale. Nu le consemnam pentru posteritate. Indiferent ce se va ajunge din mine, pe nimeni nu va interesa peste o suta de ani ce mancam eu in adolescenta, ce paduri cutreieram sau in ce locuri ciudate ma masturbam, le scriam doar pentru mine insumi, imi pasam semne pentru recuperarea si modificarea propriului trecut.

Fiecare din noi traim evenimente ce se incadreaza cu usurinta la categoria maculatura. Pentru mine, mi se parea (si-ntru-un anumit sens inca mi se mai pare) ca jurnalul este o buna modalitate de-a semnifica propria maculatura personala pe care o strangem de-a lungul anilor. Aceasta maculatura imi apare ca o mare gramada de balast nesemnificat care, in loc sa fie valorizat, il purtam in spate ca o povara. Vad in acest caz o dialectica simpla: ce traim si nu este semnificat devine balast personal ce atarna la mobilitatea noastra in aceasta lume.
Daca demnitatea umana se verifica in actul semnificarii, atunci jurnalul/povestirea faptelor (care este deja o semnificare/interpretare) poate deveni un imperativ spiritual. Faptele pot fi personale (pot fi intelese cu adevarat doar de povestitor) sau pot deveni exemplare (se ridica la un nivel in care si ceilalti se pot recunoaste). Ideal ar fi sa traim cu totii cat mai multe experiente exemplare, arhetipale, general umane, experiente ce depasesc conditionarile la care suntem supusi. Ideal ar fi ca povestea noastra sa fie reprezentativa si pentru un nepalez sau polinezian din acest timp si dintr-un timp viitor. Daca ceea ce povestesc are relevanta doar in anumite culturi si intr-un anumit timp cultural, atunci relevanta povestii scade, atunci povestea isi tradeaza gradul scazut de semnificare devenind pura reproducere de maculatura ce poate deveni cel mult anecdotica.
Cineva se poate intreba cata maculatura exista aruncata in bloguri si daca povestile minore care abunda in acest mediu nu sunt cumva indiciul unei carente de interpretare.

Nenea din imagine parea sa fie foarte obisnuit sa apara in poze, a vrut sa faca poze, a zambit si ne-a zis ca are cont pe forum.blogoree.ro. A sarit din dreapta drumului blocandu-ne calea cu oile lui, ne-a cerut tigari si l-am suspectat de jegmanira turistilor naivi. A pandit masinile, a pus oile sa iasa pe sosea si le-a cerut la toti tigari.
Poza e simbolica si mi se pare ca reprezinta intalnirea a doua lumi diferite si totusi coabitante. El dorea sa apara in poza (platisem aparitia lui cu tigarile oferite), iar noi eram dispusi de imortalizarea unor amintiri inedite.
Nu cred ca exista criterii axiologice ce pot fi mulate in judecarea celor doua lumi. Nu e nici una mai buna decat celalalta. Sunt doar doua lumi ce coabiteaza cultural dincolo de timp. Dincolo de timp, pentru ca ciobanul nu era contemporan cu noi, la fel cum noi nu eram contemporani cu el.  Nu suntem contemporani cu noi insine, apoi cu un cioban intalnit  (intamplator?) pe drum. De fapt, si dragostea mi se pare a fi incercarea asimptotica de-a deveni contemporan cu Celalalt, tentativa de-a dansa pe acelasi ritm cu cineva in aceasta stratificare afectiva care este lumea in care traim.
De asemenea, aceasta poza simbolizeaza deschiderea si disponibilitatea culturala de care dau dovada niste bloggeri si depune marturie despre dinamismul social de care suntem cuprinsi. Daca diferentele culturale ar totusi atat de mari, e posibil ca intorcandu-se acasa, ciobanul sa povesteasca cum a facut poze cu niste animale de la gradina zoologica?

P.S.: Poza a fost facuta de Diana