Dincolo de reflectiile “filozofice” si notele de lectura, jurnalele mele din adolescenta cuprind fapte brute consemnate cu minutiozitate. De cele mai multe ori, sunt fapte extrem de banale care ar plictisi un cititor strain. Pentru mine insa, acele fapte sunt doar un puternic prilej de anamneza constituind doar interfata intre mine insumi si amintirile personale a caror aroma incomunicabila doar eu o cunosc.
Scriu toate astea acum pentru ca aceeasi tentatie o resimt de multe ori si acum avand acest blog. Imi vine sa scriu pur si simplu ce-am mai facut (de exemplu, in week-end-ul asta am fost vineri seara de la 22:00 la fotbal, sambata am fost la o nunta, iar in rest rupt de bani m-am odihnit acasa ca un pensionar) nu pentru faptul circular de-a spune ce-am mai facut pentru ca am facut ce-am facut, ci pentru a nu uita faptele astea brute ce ma trimit catre altceva. Atunci, jurnalul era un prilej de-a nu uita unele fapte brute, fapte brute ce constuiau pentru mine semnul unei tehnici spirituale. Nu le consemnam pentru posteritate. Indiferent ce se va ajunge din mine, pe nimeni nu va interesa peste o suta de ani ce mancam eu in adolescenta, ce paduri cutreieram sau in ce locuri ciudate ma masturbam, le scriam doar pentru mine insumi, imi pasam semne pentru recuperarea si modificarea propriului trecut.

Fiecare din noi traim evenimente ce se incadreaza cu usurinta la categoria maculatura. Pentru mine, mi se parea (si-ntru-un anumit sens inca mi se mai pare) ca jurnalul este o buna modalitate de-a semnifica propria maculatura personala pe care o strangem de-a lungul anilor. Aceasta maculatura imi apare ca o mare gramada de balast nesemnificat care, in loc sa fie valorizat, il purtam in spate ca o povara. Vad in acest caz o dialectica simpla: ce traim si nu este semnificat devine balast personal ce atarna la mobilitatea noastra in aceasta lume.
Daca demnitatea umana se verifica in actul semnificarii, atunci jurnalul/povestirea faptelor (care este deja o semnificare/interpretare) poate deveni un imperativ spiritual. Faptele pot fi personale (pot fi intelese cu adevarat doar de povestitor) sau pot deveni exemplare (se ridica la un nivel in care si ceilalti se pot recunoaste). Ideal ar fi sa traim cu totii cat mai multe experiente exemplare, arhetipale, general umane, experiente ce depasesc conditionarile la care suntem supusi. Ideal ar fi ca povestea noastra sa fie reprezentativa si pentru un nepalez sau polinezian din acest timp si dintr-un timp viitor. Daca ceea ce povestesc are relevanta doar in anumite culturi si intr-un anumit timp cultural, atunci relevanta povestii scade, atunci povestea isi tradeaza gradul scazut de semnificare devenind pura reproducere de maculatura ce poate deveni cel mult anecdotica.
Cineva se poate intreba cata maculatura exista aruncata in bloguri si daca povestile minore care abunda in acest mediu nu sunt cumva indiciul unei carente de interpretare.