de cate ori vad imagini cu putinatatea sinistra a ceea ce am fost, cu subistoria noastra transpusa in obiecte, chestia ma deprima ingrozitor. cand vad aceste case pipernicite, trase spre pamant, ingropate aproape – cand nu de-a dreptul -, cu usile lor minuscule, unde trebuie sa te apleci, cu ferestrele acelea cat latul de palma etc., imi dau seama ce putea fi in sufletul acelui taran, si ca in nici un caz noi nu puteam spera la un orizont mai larg de la istorie, sau sa fi facut si altceva din ea.
m , n-as fi atat de categoric, insa n-am putut observa ca spatiul era extrem de mic, parca totul fusese facut cu zgarcenie, economie,frica sau cumpatare
nu stiu de ce:)
ce spui e de mult bun-simt. eu insa, care am vazut cateva muzee de acest tip, am fost frapat mai intai, nu stiu de ce, de chestia asta, stii. e clar ca in arhitectonic intra si ethosul, se exprima si ethosul. cand vezi peste tot ca am facut numai biserici mici, ca niste ciupercute, niste case umile, cu usi, acoperisuri si ferestre umile, care parca-si cer iertare ca exista – cand la altii se dureaza in piatra case normale, iar acoperisurile bisericilor strapung cerul -, lucrul iti sare in ochi imediat, cu toata tristetea subsecventa – e o weltanschauung intreaga acolo.
spatiu modest, adrian. cam anistoric… arhitectonic, am imitat platosa testoasei. asta nu-i un popor care-si afirma fiinta, cel care face asa ceva. asta-i lucrul care mi-a sarit in ochi imediat. parca ai vizita un spital, ca sa te emotionezi de tesaturile frumoase impletite de pacienti. sunt frumoase, dar nu uiti unde te afli.
m, uneori ma intreb daca traditia asta a deplangerii minoratului nostru nu este ceva sanatos de vreme ce vine de pe pozitii orgolioase. “modestia” ce-o reprosam stramosilor ne stanjeneste orgoliul cu care vrem acum sa infruntam viitorul; deci, e bine:)
de cate ori vad imagini cu putinatatea sinistra a ceea ce am fost, cu subistoria noastra transpusa in obiecte, chestia ma deprima ingrozitor. cand vad aceste case pipernicite, trase spre pamant, ingropate aproape – cand nu de-a dreptul -, cu usile lor minuscule, unde trebuie sa te apleci, cu ferestrele acelea cat latul de palma etc., imi dau seama ce putea fi in sufletul acelui taran, si ca in nici un caz noi nu puteam spera la un orizont mai larg de la istorie, sau sa fi facut si altceva din ea.
m , n-as fi atat de categoric, insa n-am putut observa ca spatiul era extrem de mic, parca totul fusese facut cu zgarcenie, economie,frica sau cumpatare
nu stiu de ce:)
ce spui e de mult bun-simt. eu insa, care am vazut cateva muzee de acest tip, am fost frapat mai intai, nu stiu de ce, de chestia asta, stii. e clar ca in arhitectonic intra si ethosul, se exprima si ethosul. cand vezi peste tot ca am facut numai biserici mici, ca niste ciupercute, niste case umile, cu usi, acoperisuri si ferestre umile, care parca-si cer iertare ca exista – cand la altii se dureaza in piatra case normale, iar acoperisurile bisericilor strapung cerul -, lucrul iti sare in ochi imediat, cu toata tristetea subsecventa – e o weltanschauung intreaga acolo.
spatiu modest, adrian. cam anistoric… arhitectonic, am imitat platosa testoasei. asta nu-i un popor care-si afirma fiinta, cel care face asa ceva. asta-i lucrul care mi-a sarit in ochi imediat. parca ai vizita un spital, ca sa te emotionezi de tesaturile frumoase impletite de pacienti. sunt frumoase, dar nu uiti unde te afli.
m, uneori ma intreb daca traditia asta a deplangerii minoratului nostru nu este ceva sanatos de vreme ce vine de pe pozitii orgolioase. “modestia” ce-o reprosam stramosilor ne stanjeneste orgoliul cu care vrem acum sa infruntam viitorul; deci, e bine:)
dap 🙂