Blogosfera noastra este extrem de mica si pare imprimata mai degraba pe o harta afectiva decat pe una statistica. Cand spunem bloggeri, blogosfera, bloguri, vizualizam persoanele pe care le-am cunoscut cu acest prilej, revedem amintirile create, putinele intalniri generaliste si, cel mult, vizualizam bloguri.

Daca nu citim pe cineva si, eventual nu l-am cunoscut personal, desi pare a fi un blogger cunoscut, el totusi nu exista pe harta blogosferei noastre. In acest mod, pare destul de legitim (intr-un plan personal) ca in urma unui text sa tragi o concluzie generala, in urma unei atitudini afisate de 2-3 bloggeri sa ai impresia unui trend, iar un banal filmulet comic intalnit pe cateva bloguri ce le citesti frecvent, sa ti se para viral.

Spun lucrurile acestea pentru ca am impresia ca nimeni n-a cunoscut mai mult de cateva zeci de bloggeri (de relatii stabile si prietenii, ca sa mai zic?), iar blogosfera fiecaruia este compusa din cel mult 100 de bloguri. Daca reducem din numarul statistic (cateva mii?) de bloguri ce au o frecventa de postare de cel putin una pe luna, se poate presupune cu usurinta ca numarul blogurilor in care se scrie saptamanal/zilnic/o data la cate zile este extrem de mic. Daca din acest numar am cauta blogurile bune, blogurile care dau tonul, care ofera productie etc., am ajunge undeva la cateva zeci de bloguri.

Nucleul imaginat al blogosferei mele cuprinde cel mult 20 de bloguri la care sunt abonat si pe care le citesc zilnic. Aceste bloguri constituie pentru mine o interfata virtuala prin intermediul careia aflu stiri din domeniile de care sunt direct interesat, citesc povesti interesante si, de ce nu, aflu ce s-a mai intamplat in aceasta mica comunitate.

In cazul hartii mele afective, piticu este un blogger nou, nu pentru ca data la care el s-a apucat de blogging ar fi una recent, ci pentru ca, l-am vazut aparand in cercurile de bloggeri de cateva luni, iar inainte de-a apare aici, pentru mine nu exista. In acelasi stil, Patric si Jen sunt bloggeri vechi indiferent de data la care si-au facut blogul; pur si simplu, i-am cunoscut inca de la primele intalniri. Intalniri care erau simple iesiri la bere, care, la acel moment, imi rezumau afectiv blogosfera.

Astfel, blogosfera este un concept general statistic prin care umplem un zgomot de fond din care distingem doar tonurile familiare. Recentul Tablog mi-a revelat o multime de bloggeri (desi ma indoiesc ca oricine are un blog de jumatate de an isi asuma toate chestiile prin care se poate numi blogger) din care trei sferturi imi sunt total necunoscuti si prin urmare imi par a fi doar carnea de tun rastignita pe niste servere spre care eu nu prea trimit comenzi.

Daca maine zoso ar fi arestat in mod abuziv, in afara de petitii rasunatoare si posturi furibunde, cati din blogosfera asta mare, ar face cu adevarat ceva? Astfel, ca mijloc de presiune, ca lobby, inca ma indoiesc de relevanta blogosferei in multe sectoare ale vietii publice. Nu cred ca cineva prin blogul sau va putea influenta alegerile europarlamentare si nici urmatoarele alegeri locale/prezidentiale, insa sper din suflet ca blogosfera sa se numere printre cainii de paza a unei democratii atat de ciudate ca a noastra si sunt convins, ca Gramo, ca a fi un blogger bun implica si faptul de a fi un bun cetatean.

Am primit un tag de la Gramos in care ar trebui sa spun ce epitaf mi-as dori. Nu prea m-am gandit la lucrul asta, la fel cum nu ma gandesc prea mult nici acum, insa cred ca ar merge un:

Aseara am fost in vizita la emisiune la Bobby in care erau invitati Piticu si Buddha.
Week-end-ul asta va avea loc editia a treia din ciclul Schimb de carti. Nu-mi place eticheta de bookcrossing (in asocierile mele e deja lipita de bookcrossing.com), insa sunt sigur va fi un eveniment reusit caci e creat din entuziasmul unor oameni pasionati.

Un mister permanent si ciudat al oricarei comunitati este mare majoritate a membrilor ei ce pot fi gasiti pe strada, in trafic, la terase, in magazine in intervalul de timp pe care il numim in mod curent zi de lucru. Intrebarea evidenta ce-ti vine in minte este: cine munceste de fapt? cine produce si cand?

In orele de varf, in orice loc te-ai afla, observi ca exista lume, exista oameni in jurul tau. Nu doar pensionari, ci si tineri (s-ar presupune ca sunt la scoala) si adulti (se presupune ca sunt la munca). Daca te uiti si mai bine (eventual poti sa faci un sondaj), observi ca nimeni nu se simte jenat ca este pe strada la acea ora, nimeni nu simte presiunea etichetei populatiei active. Toti au o justificare personala, sociala etc a prezentei lor la o terasa, pe strada, in parc in timpul orelor pe care in mod clasic ni le imaginam ca fiind de lucru.

Desigur, exista oameni ce vand pe strada, oameni ce se duc la munca chiar si dupa-amiaza, oameni care vin de la munca, oameni care au intalniri de afaceri in oras, oameni care pot fi liberi si se plimba miercuri in parc, exista oameni someri, exista tineri ce chiulesc de la ore, studenti ce sunt intre cursuri, insa chiar si asa, cine munceste?

Daca acum plec (de la munca) sunt sigur ca voi sta la coada la Mc Donald’s, sunt sigur ca la KFC sunt putine mese neocupate, sunt sigur ca nu voi gasi scaune libere in primul autobuz ce-l voi lua, sunt sigur ca-n Cismigiu sunt oameni acum, sunt sigur ca exista trafic. De ce?

Acelati tipar de vis: niste oameni ciudati pe care-i stiu in vis drept demoni, un mic scenariu oniric si apoi ma trezesc cu impresia ca pe acei oameni-demoni ii voi intalni candva in viata mea si va trebui sa-i infunt cu adevarat. Nu stiu mesajul visului si nu stiu daca se va indeplini pentru ca nu stiu inca daca este un vis arhetipal sau pur si simplu unul decantat din balastul emotional acumulat peste zi.

Am impresia ca viata mea nu va continua mereu in vibratia in care ma regasesc acum pentru ca pur si simplu muzica mea interioara are un volum ingrijorator de mic. Ceva se va intampla sau, mai bine zis, ceva voi intampla in lupta ce-o simt inceputa mai de mult si despre care am scris aici si aici.

Mintea mea este un scenariu cosmogonic.

Nu ma uit la televizor si nu prea citesc ziare: daca e ceva de aflat, voi afla oricum. Incerc sa nu ma las consumat de istoria imediata, sa nu cheltui energie cu balastul stirilor zilnice si sa nu-mi dau cu parerea despre evenimente despre nu stiu mare lucru si despre care sunt altii mai in masura sa se pronunte.

De asemenea, nu sunt consumat de politica, cu atat mai mult de politica specifica acestui spatiu. Nu ma dezamageste pentru ca nu exista asteptari conturate si nu ma intereseaza pentru ca viitorul meu spiritual cu siguranta nu va fi afectat decisiv de ceea ce se intampla la aceasta frecventa a evenimentelor.

Cautarea propriei identitati este singura atitudine politica ce mi-o asum si cred ca in viitor politica va tine cont din in ce mai mult de aceasta trasatura fundamentala a unui om. Ma intereseaza mai mult mitologia din spatele existentei mele decat daca cutare partid este cu adevarat de stanga sau nu, ma intereseaza mai mult islamul ca sinteza culturala decat daca atacul Iranului ar fi sau nu o actiune oportuna, ma intereseaza mai mult conditiile culturale ale expansiunii Chinei decat m-au interesat alegerile din Franta. Este o mica nuanta aici.
Desi o cunosc si inca incerc s-o urmaresc, nu mi se pare ca… cultura romana imi va hotari in mod decisiv destinul spiritual (pe care cred ca-l am indiferent ce s-ar intampla). Ceva e inert, ceva e inghetat in viitorul meu si depinde doar de mine pentru a aduce la viata acea incremenire, acele potente. Pe acel drum al viitorului propriu nu poate interveni nici un eveniment politic, nici o fuziune de partide, nici o licitatie trucata. Daca blogurile, ca si media traditionala devin parte a stalpului democratiei, ma bucur ca exista destule voci ce taxeaza derapajele de tot felul neobligandu-ma si pe mine sa iau pozitie ori de cate ori le vad intamplandu-se.

As putea sa ma simt refugiat in propria tara, insa mai degraba ma simt intr-o calatorie catre o Itaca personala, calatorie ce depaseste granitele satului natal sau a fantanii din fata curtii.

Ma intereseaza mai mult legenda proprie (care nu concide cu brandul personal), iar uneori cand imi pare ca-mi intuiesc propriul chip am impresia ca ma intereseaza mai putin perpetuarea propriului nume dincolo de extinctia mea fizica.