Duminicile în parcuri trădează destul de interesant situaţia demografică şi dinamica socială a ţiganilor.
Herăstrău. Fum, mici, parc de distracţii, ţipete, kitsch vestimentar, telefoane răsunând a manele, senzaţie de cartier.
Cismigiu. Baloane, ţipete, grupuri, adolescenţi minoritari cu ochelari de soare gen Morandi.

Familii intregi, Mercedesuri negre, capi de familie mustăciosi, plozi îmbrăcaţi pitoresc, sedinţe foto familiale. Pe un colţ de alee, pe o bancă, lângă fântăna arteziană.

Uite-i în pline activităţi de recreaţie. Uite-i ieşind în centru, în parcuri, cu maşinile, cu tramvaiele. Uite-i vânzând vată de zahăr şi uite-i cumpărând vată de zahăr.
Nu sunt mulţi ca demografie, însă reuşesc sa fie mulţi în percepţia noastră.

Inchiriază bărci, însă nu-i vezi pe role. Au telefoane de ultimă generaţie, însă nu vezi nici unul cu un aparat foto.
Nu prea vezi ţigani cu skateboard sau bicicleta.
Nu vezi tigani participând la concursuri foto şi nu prea vezi rockoteci pline de ţigani.
Joacă bine fotbal, însă câţi ţigani jucând baschet aţi văzut?

Mă întreb dacă se poate face o legătură cu numărul hocheiştilor negri în NHL sau a piloţilor de culoare participând la NASCAR?
Nu mă gândesc la rasism, ci la anumite pârghii socio-culturale deţinute de o majoritate prin care o minoritate poate fi predestinată unui anumit stil de convieţuire, unor anumite predispoziţii la nivel de grup.