În clasa a VIII-a, dupa un vis frumos de câteva zile (sau săptămâni?) trăit alături de o fată care-mi întruchipa toate visele de atunci, într-o dimineaţă m-am trezit prost şi am rupt vraja. Am fost atât de laş încât am anunţat-o printr-un prieten, iar când am aflat că vine să mă caute acasă, am fugit pe nişte coclauri.
Într-un final m-a găsit şi încă mai văd acea imagine cu ea venind pe cărare, întrebându-mă cu lacrimi in ochi “cu ce ţi-am greşit?”
A fost mai dureros decât orice ce trăisem eu atunci. Nu-mi greşise cu nimic, însă ceva din mine mă tragea să fug de acea poveste frumoasă şi intensă.
Ceva din mine îşi dorea o disponibilitate, ceva din mine îşi dorea o inconştienţă, ceva din mine îşi dorea o fugă.
În lunile ce-au urmat, m-am îndepărtat de toţi prietenii de atunci, fata a suferit un timp, şi-a povestit drama într-o revistă la modă pe atunci şi într-un final a găsit un super băiat.
Povestea de mai sus e doar un preludiu la rândurile ce urmează. Am ideea că viaţa este cel mai bun pedagog, că ceea ce trăieşti tu însuţi la un moment dat poate da măsura chipului tău, iar când anumite tipare se repetă, înseamnă că undeva ai greşit.
De vreme ce viaţa este cel mai bun pedagog, când lucrurile încep să se repete, înseamnă că lecţia n-a fost învăţată. Că individul ce-a trecut prin (adică eu), a fost un idiot şi un inconştient.
Nu importă prin câte ai trecut, nu contează câte experienţe ai avut, contează ce ai învăţat din ele.
Contează ce-ai făcut tu cu ce-a făcut viaţa cu tine.
În acest post nu fac nici o aluzie la alte persoane şi alte situaţii, ci doar la mine însumi. Eu cu prostiile, dezechilibrele şi durerile mele şi am ales să scriu pentru că mi s-a părut mai uşor să nu scriu. Mi se pare mai greu să foloseşti scrisul ca un început de terapie şi am avut iluzia că nu mă feresc de lucrurile grele.
Sunt mai prost decât un animal. Animalul îşi este fidel propriului interes. Ghepardul aleargă, prinde gazela şi apoi nu mai mişcă nici un muschi în mod gratuit. Sprintul îl epuizează enorm, iar echilibrul caloric este o necesitate pe care si-o dozează în mod inteligent. Omul este singura fiinţa care îşi cheltuie energie în afara interesului propriu. Singura fiinţă care îşi trădează în mod constient (sau inconştient, funcţie de grila de valori) interesul. Care jonglează permanent cu instinctele sale de autoconservare.
Omul… e posibil să generalizez, e posibil să vorbesc de fapt despre mine, iar dacă inteligenţa este o chestiune de adaptare (dupa o definiţie behavoristă), atunci eu cu siguranţă sunt un tip idiot. Spun acest lucru pentru că-mi ştiu subteranele şi motivaţiile. Şi-mi permit să spun acest lucru pentru că nu judec pe nimeni atât de aspru cum mă judec pe mine.
Am avut o zi, apoi o seară şi acum când scriu, o noapte extrem de ciudată şi ar mai fi multe lucruri de zis, însă încă mai am prejudecata simţului ridicolului. Aş dori doar să mai spun că uneori cel mai mare păcat este să crezi că nu ai pe nimeni lângă tine.
